O poveste cu valoare termică
Posted by Adrian Ciubotaru on 11.12.2009
Încerc să extrag sens din cât mai mult din ce trăiesc. Sensul este ca oxigenul, deşi uneori este bine să-mi suspend respiraţia. Nu sunt singurul, este totuşi un reflex general uman în interiorul căruia mintea inventează sensuri în mod continuu.
Dincolo de acestea, încerc doar să descopăr ÅŸi/sau să inventez sensuri nu doar pentru a-mi lărgi înÅ£elegerea, ci pentru a-mi lărgi locul afectiv pe care-l ocup în această lume. Mai bine spus, încerc să împărtăşesc cât mai mult din ce inventez ÅŸi descopăr. Mi-e teamă să nu rămân singur în propria descoperire sau sper – prin împărtăşire – ca orizontul propriu să devină ÅŸi al altora.
Mă îmbogăţesc nu doar prin descoperire de sine, cât şi prin împărtăşire cu ceilalţi. Tot ce inventez şi împărtăşesc este mai real decât tot ce descopăr şi nu împărtăşesc.
Începusem acest articolul cu gândul să povestesc despre un obicei descoperit la mine însumi pe care n-am îndrăznit să-l împărtăşesc cu nimeni până acum şi m-am întins într-o introducere pe care o voi relua cu o ocazie viitoare.
De fiecare dată când rup pliculeÅ£ul cu ness introduc capătul rupt în ambajalul gol ÅŸi abia apoi arunc totul la gunoi. La fel fac ÅŸi cu plicuteleÅ£ele de zahăr sau ceai ÅŸi – atunci când am avut ocazia – cu ambalajele mâncării pentru pisică sau cu pachetele de Å£igări.
E un gest solitar care uneori îmi trădează nevoia de ordine, iar alteori îmi declină frustrarea unor mâini lăsate în gol. Uneori este o igienă, alteori este o manie.
Am întrebat pe twitter ÅŸi mare mi-a fost mirarea să aflu că majoritatea bagă capătul rupt în ambalajul gol. Dintr-o dată gestul meu a părut perfect firesc. Legitimat de o majoritate am început să filozofez despre înclinaÅ£ia spiritului uman către ordine – vezi ÅŸi plăcerea de-a munci pentru a impune ordine în jurul nostru – ÅŸi despre mulÅ£umirea de-a mai lumina încă un aspect intim ÅŸi ascuns al minÅ£ii umane.
Astfel, un gest solitar a devenit unul social, căci a căpătat noi sensuri şi noi greutăţi prin împărtăşire. Atunci când un gest solitar devine o mică poveste mărim locul afectiv pentru sentimentul-de-acasă-în-această-lume.
Este nevoie de poveÅŸti – fie ele scurte sau aparent absurde – pentru a încălzi aerul din jurul nostru.
La extrem, putem iniÅ£ia o comunitate (un grup pe Facebook, de exemplu) a celor care bagă capătul rupt în ambalaj – sunt sigur că vom cunoaÅŸte destui oameni pitoreÅŸti – ÅŸi astfel un simplu gest intermediar, neglijat de mainstream-ul meditaÅ£iilor filozofice, poate deveni un puternic liant social. O comunitate, un grup de discuÅ£ii, un forum dincolo de clase sociale ÅŸi preferinÅ£e politice, începutul unui studiu, diagnosticul necesar despre spiritul vremurilor.
Da, dar ce spun toate acestea despre noi înşine? Destule lucruri bănuiesc, căci dacă împărtăşim un gest aparent banal, ascultarea celorlaţi contribuie cu noi sensuri la povestea noastră, nu-i aşa?
Random Posts
Comments
17 Responses to “O poveste cu valoare termică”Trackbacks
Check out what others are saying about this post...-
[...] This post was mentioned on Twitter by adrianciubotaru, cash. cash said: RT @tweetmeme O poveste cu valoare termică http://bit.ly/7vQhWi [...]
-
[...] View original post here: O poveste cu valoare termică [...]
Este nevoie de poveÅŸti – fie ele scurte sau aparent absurde – pentru a încălzi aerul din jurul nostru: http://www.adrianciubotaru.ro/o-poveste-…
via Twitoaster
@adrianciubotaru nu vrei sa extinzi #lecturiurbane si in alt oras? ma oftic rau cand va vad vorbind si eu nu pot participa
via Twitoaster
hmm eu doar la plicutele de pisica fac asa:)) La zahar, ness, tigari, ceai nu-mi amintesc sa fi procedat vreodata la fel.
Nu realizasem asta pana sa-ti citesc postul
@vreausoareazi depinde de unde esti, unii s-au gandit si s-au apucat de initiativa la ei in oras
via Twitoaster
@adrianciubotaru craiova ;;) nu cred ca s-a apucat nimeni la noi si eu sa nu stiu
via Twitoaster
Ce firesc pare gestul asta acum.
@adrianciubotaru daca nu am fi in stare sa ne exprimam verbal sunt sigur ca limbajul corpului ne-ar fi cel putin la fel de folositor.
via Twitoaster
In multe situatii limbajul corpului este mai epresiv decat cel verbal, pentru ca de multe ori el este involuntar si aproape incontrolabil.
Si eu obisnuiesc sa fac asta la orice fel de pliculete; incepand cu ness, ciocolata calda, zahar, etc.
Nu ma intreba de ce o fac sau de cand, stiu ca o fac si atat
nu stiu daca tine de nevoia de ordine, as tinde sa cred ca tine de nevoia de reintregire..
Bine zis: “Este nevoie de poveÅŸti – fie ele scurte sau aparent absurde – pentru a încălzi aerul din jurul nostru.” Acesta este si crezul meu. In afara de puterea exemplara a unei povesti, este ceva pur si simplu magic in ea!
sunt de acord cu voi si prin comparatie nu stiu cu ce gresesc daca arunc in acelasi recipient de gunoi pe rand pliculetul si capatul rupt aferent. Cine imi poate explica ?
Principiul validării sociale
ma aflu la polul opus – habar nu aveam ca exista un astfel de gest. e frumos sa povestim despre ele. descoperim sau redescoperim. treaba cu capatul rupt as incadra-o la manii, si ar fi funny sa facem o lista cu ele. eu nu suport sa vad tablouri asezate stramb. e deja o nebunie. am incercat o data sa ma abtin si parca ma manca in palma. nu am rezistat. m-am dus si l-am indreptat.
“Tot ce inventez ÅŸi împărtăşesc este mai real decât tot ce descopăr ÅŸi nu împărtăşesc.” – nu inteleg! restul postului nu l-am citit