Dacă mergi pe stradă, cu microfonul în mână şi camera după tine, vei întâlni o mulţime de români nemulţumiţi. Dacă îl întrebi pe nenea din parcarea de la Lacul Roşu, pe vânzatoarea din Braşov sau pe profesorul din Paşcani, vei găsi aceleaşi răspunsuri. O nemulţumire generalizată cu privire la salarii, la condiţiile de viaţă, la politică şi, în general, o scârbă coborâtă ca o ceaţă asupra a tot ceea ce înseamnă a fi român.

A fi nemulţumit nu este un lucru rău în sine, dăunător este să rămâni închis în cuşca acestei nemulţumiri, să nu faci nimic dincolo de ea. A te opri la treptele de jos ale aceste atitudini are un singur rezultat: acumularea de înfrângeri şi umilinţe zilnice. Efectele le vedem în jur, o ţară înfrântă şi păcălită zilnic. Cu puncte de nemulţumire care nu se coagulează în solidarităţi, cu vociferări care nu se ridică la gradul de coerenţă al unei luări de poziţie.

Nu propun nicio rezolvare şi nu doresc să aleg drumul pesimismului. Scriu acest articol – iartă-mi emfaza – cu gândul la acei pensionari dintr-un sat fără nume care au aflat că pot participa la şedinţele Consiliului Local şi sunt gramadă acolo, în fiecare zi, spre disperarea aleşilor.

E un început de participare dincolo de prezenţa la vot o dată la câţiva ani.
E un semnal că mulţi ceţaţeni există şi că sunt atenţi dincolo de mitele electorale.
E o speranţă că oamenii pot alege să nu rămână în defensivă la nesfârşit.