Producatorii de gresie vor jubila
Posted by Adrian Ciubotaru on 2.11.2005
Ar fi bine sa nu citesti insemnarea asta, te va intrista de moarte si iti va rupe inima in doua. Inchide pagina si treci mai departe. Ai nevoie de povesti frumoase, povesti cu reusite, cu iubiri eroice si eroisme cotidiene. Lamentatiile si plansul ar trebui sa fie private, intr-un baie parasita (pentru a-i menaja pe cei care tin la noi si carora le pasa) atunci cand cadem, plangem, disperam si-i deranjam – intimidam – santajam – compatimim pe cei apropiati cu/prin instabilitatea noastra emotionala – durerea – descurajarea – angoasa – panica proprie. E teribil.
Acum cateva saptamani, cineva apropiat s-a uitat la mine, a inceput sa planga si mi-a spus: Sunt trista, Adi. Am luat-o in brate, am balbaiat incurajarile si mi-au dat lacrimile. As fi vrut sa sterg toata tristetea ce-i/mi rupea inima, sa fiu un d-zeu sufletist ce seteaza paradisul in fiecare zi/pentru fiecare om.
Insa nu e asa, durerea si tristetea sunt downloadate odata cu pachetul vietii. Personal, am devenit extrem de vulnerabil si sensibil in ultima vreme. Mi-am reglat la maxima securitate firewall-ul dintre mine si ceilalti pentru a ma proteja de povestile triste, pentru a-mi pastra minumul echilibru psihic ce-mi este necesar in fiecare dimineata pentru a ma recunoaste in oglinda. Sunt momente cand ma uit in oglinda, imi privesc ochii si ma ingrozesc. Un monstru doarme in mine, un avorton interior unelteste parca fara a-mi cere aprobarea, un inger trist ce desfasoara in fiecare zi fire cu iluzii, sperante si proiectii.
Sunt unul dintre acei oameni in care cantitatea lui “voi face” este imens/periculos mai mare decat cantitatea lui “am facut”. Tot ce e bun in mine si aproape tot ce ma sustine este in viitor. Candva, in curand, la vara… si tot asa. Orbecaiesc ciuntit pe drumul pe care sper sa ma (re)intalnesc cu mine insumi mai ‘centrat’.
Traiesc o pendulare intre euforie idiotica si tristete muta de tip autist. La munca, un coleg mi-a spus ca ii place de mine caci tot timpul esti bine dispus, zambesti, ai chef de munca etc. Asa este. Cativa prieteni citindu-mi o insemnare precedenta despre plansul pe gresia din bucatarie m-au intrebat daca e reala. Nu a fost reala, am scris-o autoironic, igienic si ironic fata de lamentarile celorlalti ce ma coplesesc emotiile.
E o imagine ce ma obsedeaza de cateva luni: un om gol, ghemuit (cum e fatul) plangand pe gresia/faianta alba a unei incaperi. O incapere mare plina de oglinzi. O incepere etansa si izolata ce gazduieste un plans nestiut/neauzit de nimeni. Ca un astronaut plutind singur in spatiu. Plangand de singuratatea unei morti iminente si neinregistrate de nimeni, absolut nimeni. Aruncat in negrul unui neant tacut si terifiant (imagine preluata de la Pascal). Plutind astfel, daca printr-un miracol va intalni omul ce i-a omorat mama si va avea posibilitatea sa pluteasca impreuna catre moarte, ce va decide?
Acum cateva luni cand s-a rupt iubirea ce o traiam, m-am temut la modul serios ca voi apela la consolarile de tip crestin. M-am dus la catedrala catolica, am prins o nunta, am stat zece minute si am iesit. Am luat ca un semn de speranta si am rezistat lunile din toamna fara sa apelez la fantasmele consolatoare ale religiei iubirii.
Acum, zilele trecute un prieten foarte bun m-a apelat pe net si mi-a cerut cinci minute sa imi spuna ceva. Am inceput sa tremur si i-am spus ca, daca are ceva de rau de spus, mai bine sa se abtina. Nu a fost de rau, insa am simtit in acea zi ca, daca voi afla cel mai mic lucru rau, ma voi simti doborat, daramat tremurand. A urmat o alta zi in care in urma unei intalniri intamplatoare cu o amica intr-o pizzerie am primit un sms dupa jumatate de ora. Am accesat Inboxul, am vazut ca este trimis de ea, am inceput sa tremur angoasant si nu l-am deschis decat seara tarziu dupa ce am iesit de la munca. Era un simplu mesaj de salut, insa mintea mea deja dezvoltase scenarii apocaliptice.
Au fost zile in care m-am simtit la propriu blestemat, lucruri ce se prabusesc, povesti triste, derapaje sociale si personale, restarturi dese de dispozitie si am incercat sa-mi explic totul prin oboseala fizica, prin stilul sinucigas cotidian ce-l practic: muncit noaptea, muncit ziua, doua pachete de tigari/zi, timp petrecut in fata calculatorului, filme vazute si revazute obsesiv, frustrari cu minute/ore/zile incluse, clivaj intre imaginea sociala virtuala si cea reala, prostul management al respectului de sine, lipsa de ambitie sociala/financiara/profesionala, decalajul emotionant intre ceea ce pot/stiu/nu fac si ceea ce as dori sa fiu/stiu/sa fac.
O butada din tinerete de-a lui Cioran spune despre faptul de a te simti atat de vinovat incat sa-i ceri iertare unui fluture si imi aduce aminte de o intamplare ce am retinut-o prin misterele memoriei umane. Pe drumul cu masina de la oras la sat, bunicul a stat cuminte pe bancheta din spate si se ruga murmurand. O matusa iritata a comentat mai tarziu: Ce tot se roaga atata? A omorat pe cineva? Mai tarziu am aflat ca bunicul se ruga pentru toti, avea un inventar precis de fii, fiice, nepoti, frati si problemele adiacente fiecaruia si se ruga detaliat pentru fiecare persoana/problema in parte.
Extrapoland din intamplare, as spune ca plansul nostru atinge pe toata lumea, la fel cum o fapta buna incurajeaza bataile universului. Facem parte dintr-un scenariu cosmic in care toti suntem colegi de scena. Intre mine si tine exista prea multe porturi/canale deschise ca sa iti ignor vibratiile, privirea si bataile inimii. Un autor destept a spus candva ca toate problemele omenirii isi au originea in faptul ca omul nu este in stare sa ramana in camera lui. As spune ca problemele izvorasc din incapacitatea de a pasi in camera celuilalt, de a-l imbratisa.
Traiam in Iasi primaveri mistice cand ma plimbam pe Copou si-mi imaginam trecatorii ca niste frati. Simteam o dorinta imperioasa de a-i opri si a-i imbratisa. Viata e frumoasa, e un miracol, e un cadou, sa-l onoram. Fusesem inspirat de un interviu in care Richard Gere recomanda un simplu exercitiu. Mergi pe strada si oricarui om intalnit ii transmiti in gand iubirea si compasiunea ta. Acum retez din scurt orice incercare de confesiune ce-mi agreseaza optimismul, ce-mi striveste capacitatea de iluzie necesara fiecarei zile pur si simplu din cauza faptului ca duc o relatie foarte agresiva si nedreapta cu mine insumi. Iar acest lucru este un pacat (unul din singurele pacate caruia ii accept valabilitatea/existenta).
Exista o mare sansa ca maine, poimaine sa simt tentatia de a sterge aceasta insemnare, de a regreta gestul facut, sa consider ca a fost doar o simpla cadere, etapa, faza. Nu sunt eu ala, eu sunt cel puternic, mereu spiritual si ironic, motivat/motivant, mobilizat/mobilizator. Insa nu doresc sa aman nimic, maine voi scrie mai bine, mai inspirat, insa voi scrie altceva, ce a fost azi se va pierde. Peste zece ani voi fi citit sute de carti, voi fi trait zeci de experiente maturizatoare, voi fi invatat cateva limbi straine in plus, voi fi mai echilibrat si mai realizat social/financiar/sentimental etc, insa voi scrie altceva, voi avea alte idei, alte asteptari si alte tinte.
Ce e este azi si nu comunic se va pierde in neant si imi este frica de neant. Incerc sa-mi asum incompletitudinea, imperfectiunile, derapajele si sa le integrez/semnific/sa trag cu ochiul mai rar in pachetul cu sigiliile intimitatii mele. As vrea sa aflu cat mai rar ca nu sunt unic, special si o tanara speranta a culturii universale. I am a beautiful and unique snowflake, like everybody else. Asadar, tragem inainte.
Random Posts
Comments
Powered by Facebook Comments
Comments
4 Responses to “Producatorii de gresie vor jubila”Trackbacks
Check out what others are saying about this post...-
[...] Aceasta primavara o simt ca zambetul unei femei dupa ce abia te-ai ridicat de pe ea. E un sentiment ce are prea putina legatura cu sarbatoarea Pastelui. Daca n-ar fi existat Pastele, cu siguranta ar fi fost inventat altceva pentru a celebra nou ritm universal. In ce ma priveste, primavara imi ofera noi impulsuri vitale ce se concretizeaza intr-o pofta de viata innoita dublata de o scadere de randament spiritual. Mereu mi s-a parut ca primavara am avut cele mai slabe idei, am scris cele mai slabe texte si-am citit cele mai putine carti (mai mult de literatura, mai putine de filozofie). In schimb, primavara am cunoscut cele mai multe femei. Probabil exista o predilectie in alinierea planetelor si are de-a face cu analogia simbolica intre primavara, natura si femeie.Simt in ceafa aceasta minivacanta ce va urma si o adulmec cu o emotie distribuita in fiecare muschi ce-si asteapta o turatie mai relaxata. Probabil candva se va face o harta afectiva a relatiilor pe care le avem cu anotimpurile, daca au loc mai multe sinucideri vara, daca exista mai multe disfunctii erectile toamna, daca vedem mai multe filme iarna si daca donatiile cresc in volum primavara. Si, desigur, ne-am intreba daca primavara producatorii de gresie jubileaza. Printre altele, ca un semn, s-a rezolvat cu inca o plecare la Iasi. Bobby a venit cu o idee buna si-a avut deosebita inspiratie si amabilitate de-a ma invita la Iasi in cadrul Blogoree Romanian Tour. Sper ca de data asta planetele sa le alinieze mai bine pentru promptitudinea trezirii mele. De Pasti ma duc acasa in Moinesti (imi sta pe limba o gluma legata de pamantul din buletin) pana marti seara. Sper ca in acest interval sa ajung si la Izvorul Muntelui. In rest, ce faci pa, bine pa, hai pa:) [...]
-
[...] postat mai sus câteva fragmente dintr-un post de pe blogul lui Adrian Ciubotaru, Producătorii de gresie vor jubila. Personal ador stilul lui şi mă regăsesc în foarte multe dintre textele pe care le publică. [...]
Aici se vede sufletul. Foarte frumos. Lasa-l in lumina mai des
Congrat !
Inainte! Ca inainte era mai bine…