Muzeul inocenței
Posted by Adrian Ciubotaru on 15.11.2010
Muzeul inocenței, Orhan Pamuk, Polirom, 2010
Am sorbit în week-end-ul ce tocmai a trecut Muzeul inocenței, la fel cum cu o săptămână înainte am devorat Mă numesc Roșu (pe care o începusem, fără să o duc la capăt, de vreo trei ori).
O poveste a cărui fundal este constituit de tabloul Istanbulului ultimilor 40 de ani și a tensiunilor între modern și tradițional din societatea turcă.
Un roman de dragoste – Kemal (un tânăr bogat, în pragul logodnei sale) se îndrăgostește de Füsun (o vânzătoare, o rudă îndepărtată) care – prin talentul literar, profunzimea și durata unei povești de iubire – mi-a adus aminte de Dragoste în vremea holerei.
Pentru a-și celebra povestea, Kemal începe să strângă obiecte care au legătură cu Füsun, inițial le depozitează într-un apartament (unde se refugiază uneori zilnic), iar apoi îi vine ideea de a depune mărturie prin constituirea unui Muzeul al inocenței chiar în casa unde a locuit familia iubitei sale.
Ca detaliu semnificativ, Pamuk chiar a cumpărat un apartament unde se va deschide un muzeu real cu obiecte reprezentative pentru perioada descrisă în roman.
Cum toate obiectele – cu alte cuvinte, întreaga mea poveste – vor putea fi văzute simultan, din orice loc, vizitatorul muzeului va pierde sentimentul Timpului. Aceasta este cea mai mare alinare a vieții. În muzeele poetice, bine alcătuite, întemeiate pe imbolduri venite din inimă, ne simțim consolați nu pentru că ne trezim față în față cu lucrurile vechi, la care ținem, ci pentru că Timpul este abolit.
Unii oameni își ticsesc locuințele cu tot soiul de obiecte, iar către sfârșitul vieții le transformă în muzee. În ceea ce mă privește, eu încercam să retransform în locuință o casă devenită muzeu, prin patul, camera și însăși prezența mea. Ce poate fi mai frumos decât să dormi, noaptea, în același spațiu cu lucrurile de care te simți atașat prin legături profunde, sentimentale, prin amintiri!
Înțelegeam că linia care avea să unească acele obiecte urma să fie o poveste. Prin urmare, un scriitor s-ar fi putut raporta la catalogul muzeului meu ca la un roman. Cum nu doream să încerc să scriu eu însumi o asemenea carte, m-am întrebat cine anume ar fi putut s-o facă în locul meu.
Așa am ajuns să-l caut pe distinsul domn Orhan Pamuk, care a așternut pe hârtie această poveste cu vorbele și consimțământul meu.A sărutat cu dragoste fotografia lui Füsun și a așezat-o grijiliu în buzunarul de la piept al sacoului. Apoi mi-a zâmbit triumfător:
- Să știe toată lumea că am avut o viață nespus de fericită.
Comments
Powered by Facebook Comments
Comments
5 Responses to “Muzeul inocenței”Trackbacks
Check out what others are saying about this post...-
[...] Muzeul inocenței, roman de Orhan Pamuk [...]
-
[...] dar apoi am dat de cartea neagră care mi s-a părut excepţională, aşa că, la îndemnul lui adi, m-am apucat de ultimul roman tradus la noi, muzeul inocenţei, între timp editorul s-a schimbat, [...]
Eu citesc acum aceasta carte si fac un efort de vointa sa nu ma uit la sfarsit, sa vad cum se termina, desi la un moment dat chiar autorul te trimite la ultimul capitol al cartii pentru o anumita dezvaluire.
Un roman cu atmosfera.
Mie mi-a placut tare mult “Ma numesc Rosu”.
Poate la urmatorul Lecturi Urbane imi imprumuti si mie “Muzeul inocentei”.
Multumesc pentru recomandare. Formidabila carte, am citit-o inccercand o senzatie ciudata, ma captiva din ce in ce mai mult, la final imi mai doream sa continue… foarte frumoasa.