Un amic cu preocupări specifice mi-a povestit că starea de spirit al unui cumpărător influnţează probabilitatea ca produsul cumpărat să se strice într-un viitor oarecare. Atunci când cumperi un laptop sau telefon şi eşti trist şi nervos, sanşa ca produsele să se strice mai repede (sau sa le fi cumpărat deja cu un defect) este foarte mare.
Nu ştiu dacă să îl cred sau nu, însă de multe ori am observat că ghinionul este o stare de spirit.

Ştiu de la mama că starea de spirit a bucătarului influenţează gustul şi starea mâncării. Dacă  am fi suficienţ de atenţi, ne-am da seama dacă bucătarul a zâmbit sau nu în timp ce ne-a gătit. E un proces de extragere de sens asemănător celui prin care ne dăm seama – citind două rânduri – dacă cel care le-a scris erau trist sau nu.

Nu vorbim despre magie, despre schimbarea compozişiei chimice a mâncării datorate unei stări de spirit. Mai degrabă este vorba despre cum se aşează lucrurile şi oamenii în jurul nostru în funcţie de modul cum ne simţim. Citându-l pe Adrian Hădean, “bucătarul e ca un dj de radio, nu-l vezi dar ştii când zâmbeşte”.

Nu vorbesc de forţa gândurilor – un subiect pe care îl evit din raţiuni de imagine (nu dă bine să abordezi subiecte la limita culturii oficiale), însă de multe ori am impresia că în jurul meu are loc un dans sincron cu bătăile inimii mele. Oameni şi lucruri plutesc şi se balansează în ritmul stărilor mele de spirit.
De multe ori se întâmplă să nu văd oamenii în afara stărilor mele de spirit, la fel cum nu cred oamenii care îmi spun că sunt trişti atunci când eu sunt entuziast. Empatia fără limite rămâne doar un deziderat.

Să ne imaginăm un experiment. Eşti bucuros şi ai în ta faţa ta patru persoane (două sunt vesele şi două sunt triste). Întrebarea este pe cine vezi mai clar? Care grup se blurează? Care persoane se vor integra mai uşor în percepţia ta (percepţia este influenţată de starea de spirit #conformunorstudii)?

Este drept că acceptăm mai uşor evenimentele care ne confirmă stările de spirit, la fel cum acceptăm mai uşor informaţiile şi ştirile care ne confirmă ideile deja formate, însă filtrul creat de o stare de spirit este mai mult decât un joc de glezne în jurul confirmării.

Este drept că stările de spirit – raportate în mod brutal la o realitate obiectivă – sunt mioape şi poartă un grad de opacitate, însă nu avem nevoie de tot ce ni se întîmplă în jur. Filtrăm, topim şi remodelăm.
Realitatea este editată – la propriu – de percepţie, iar aceasta este influenţată de stările noastre de spirit. Ceea ce nu putem extrage ca stare de spirit din lumea înconjurătoare, nu există (adică nu este filtrat la nivelul conştiinţei).
Realitatea este ceea ce rămâne după ce eliminăm mare parte din balastul de informaţii care vine către noi.

Viaţa este o călătorie gratuită în jurul soarelui, însă mai degrabă o simt ca un calendar al unor stări de spirit, ca un desfăşurător al curajului de a pune în lucrurile din jur ceva mai mult decât se află deja în ele. La fel: a respecta pe cineva înseamnă a-l credita mai mult decât se creditează el însuşi. Dacă ne oprim la ceea ce ne oferă simţurile, unde este curajul nostru? Care ar fi diferenţa dintre noi şi o euglenă verde?

Probabil, cândva cineva va scrie o carte despre cât de multă demnitate umană este înglobată în actul imaginaţiei.

Există o specie de cocori care migrează din China către sudul Indiei şi în drumul lor trebuie să treacă peste Himalaya, la un zbor peste 9000 de metri.
E o probă grea să jongleze cu curenţii de aer şi cu lipsa oxigenului, însă reuşesc să se sincronizeaze în stol şi să se aşeze pe cei mai buni curenţi pentru ca într-un final să reuşească să treacă dincolo de vârfuri alunecând uşor la vale către aerul cald care vine dinspre sud.

foto: Stelian Pavalache

Mai sus este doar o imagine pe care o port cu mine atunci când zilele aleargă mai repede decât ritmul respiraţiei mele, iar ultimele zile exact astfel s-au petrecut. Am repornit concursurile tweetika (inactive timp de două luni), iar marţi au fost Lecturile Urbane, evenimentul atipic din viaţa mea.

Înainte de fiecare ediţie de Lecturi Urbane intru într-o stare pe care dacă aş numi-o simplu de “agitaţie”, i-aş face o mare dezonoare. E o dimanică interioară pe care nu pot să mi-o stăpânesc, un fel de entuziasm sonor de care îmi este teamă ca poate exploda în jurul meu oricând.
În zilele de după Lecturi Urbane mă sunt alungat dintr-o poveste, epuizat şi pierdut.

Cristian Andrei de la Rating Politic mi-a dat acum câteva zile o leapşă în care m-a întrebat pentru ce anume aş milita, pentru ce anume aş ieşi în stradă şi am aşteptat înadins zilele de după eveniment, pentru că Lecturi Urbane constituie unul dintre prilejurile mele de-a ieşi în stradă, de-a-mi striga frustrarea nelocului potrivit şi de-a chema şi pe alţii alături.

Aş vrea să arăt prin tot ce scriu şi prin tot ce fac că ne-am născut la locul potrivit, indiferent că acest loc este România sau planeta Pământ.
Aş vrea să arăt că atunci când ajuţi pe cineva, toată lumea îţi devine un acasă.

Nu întotdeauna îmi iese, însă ştiu că nu mă voi oprit din încercări căci excesul de încăpăţânare merită întotdeauna ceva mai bun.

În numărul din februarie al revistei The ONE mi-a apărut un articol de care sunt mândru – ceea ce mi se întâmplă destul de rar în urma textelor mele. Este un text despre femei şi despre forţa care străbate aerul din jurul oricărei femei care se acceptă şi se cucereşte pe sine.

În acelaşi timp, vă invit să vedeţi – să ajutaţi – ce fac nişte femei puternice.

În fiecare zi suntem ajutaţi de oameni care nu ştiu să se ajute pe sine, în fiecare zi suntem cei mai buni prieteni pentru ceilalţi şi cei mai crunţi duşmani pentru noi înşine, în fiecare zi ne regenerăm puterea de a paria ceea ce nu avem pentru a deveni ceea ce încă nu suntem. În fiecare zi ambalăm întâmplările în poveşti pentru a le vinde mai departe, pe marea piaţă a relaţiilor umane.

În fiecare zi mergem pe stradă sub incidenţa unei fermecătoare probabilităţi de a fi ucişi. În fiecare seară ne culcăm în nişte case cu o minunată probabilitate de a se prăbuşi.

Dacă toţi oamenii de pe stradă sunt potenţiali criminali, dacă orice lift poate deveni o rachetă către iad, de ce angoasa procovată de aceste două situaţii nu este o regulă?

In Two for the money un tânăr fost fotbalist cu un talent uimitor în a prezice rezultatele meciurilor este recrutat de personajul lui Al Pacino (ce deţinea cea mai mare firmă de consultanţă sportivă) şi, printre altele, este convins prin următoarea replică: „Vinzi cea mai mare comoară din lume, vinzi certitudine într-o lume incertă. Oferi iluzia unei stabilităţi într-o lume instabilă, pariezi ce nu esti pentru a avea ceea ce nu ai.“

De ce orice tip de marketing are ca presupoziţie dorinţa de iluzie a individului? Raportarea noastră la realitate nu este setată nici statistic, nici obiectiv. Astfel, emoţional vorbind, au loc mai multe crime, furturi, violuri decât ne-ar convinge rapoartele Poliţiei. Emoţional vorbind, există mai multi ţigani în România decât numărul trecut în listele demografice.

În acelaşi registru, posibilitatea ca iubitei tale să-i miroase gura este mult sub media oamenilor cu o igienă dentară precară.

Această raportare emoţională care este iluzorie - nu există în lucruri  – este responsabilă de sentimentul coerenţei universului în care trăim. Coerenţa este creată de un sens construit cultural, este iluzia sacră ce-mi fundamentează identitatea aici şi acum, este siguranţa cu care cred că nimeni nu poate privi lumea din locul geometric al ochilor mei.

Cred că nimeni nu se îndoieşte că insecuritatea este o constantă în viaţa tuturor, iar a spune că această insecuritate este un bun motivator mi se pare de asemenea un truism.

În copilărie, ca să fur cireşe din grădina vecinului a trebuit să sar cu greu un gard de sârmă ghimpată înalt de metru. Rămăsesem în urmă şi ceilalţi mai versaţi îl săriseră dintr-o mişcare.
Peste jumătate de oră, când am văzut sapa proprietarului alergând spre noi printre rândurile de porumb, am luat-o la fugă doborând orice record la viteză. Acel păcătos gard din sârmă ghimpată a părut de data asta un banal obstacol şi l-am sărit cu agilitatea celor mai tinere feline.

Unele teorii simpliste interpretează insecuritatea ca fiind un defazaj între dorinţele eului şi zidul realităţii, la fel cum dorinţa de înavuţire ar prelungi teama de înfometare a omului arhaic.

Este mai degrabă distanţa dintre prăpastia din sufletul meu şi aripile pe care ţi le pot insufla, este curajul de a iubi cu riscul major de a nu fi iubit la rândul tău. Pariezi ceea ce nu ai pentru a deveni ceea ce eşti. Dacă îţi promit că n-ai să mai pierzi niciodată în viaţa ta, îmi promiţi că mă vei face părtaş la toate câştigurile tale?

Dacă joci cu ochii închişi există şansa ca toate cărţile să fie câştigătoare şi chiar sunt.
Cu alte cuvinte, călărim nişte gânduri la ale căror pedale nu ajungem, nu le stăpânim mecanismul de generare, nu putem vedea algoritmul ce creează privirea. Îmi imaginez că, dacă un gând s-ar încolăci şi ar reveni la izvorul său, lumea întreagă s-ar dezechilibra.

Nu posed argumente în acest caz, este doar o intuiţie bazată pe asumpţia proprie că lumea este o mitologie a riscului împărţită în miliarde de poveşti, în miliarde de vieţi.

Culoarul propice apariţiei vieţii de câteva milioane de kilometri în care se situează Pământul faţă de Soare este numit ecosfera: dacă Pământul s-ar fi aflat puţin mai departe sau mai aproape de Soare, viaţa in condiţiile actuale nu ar fi fost posibilă. E un joc de echilibristică.

Dacă nu există un risc, îl creez singur, dacă am o certitudine, voi căuta mereu să o demontez. Dacă am o angoasă, mă voi chinui la nesfârşit să-i aplic o iluzie şi dacă te vei simţi fericit, ce vei face?
Vei paria ceea ce nu ai pentru a deveni ceea ce eşti. Dacă timp de o lună visezi la cai verzi pe pereţi, pui pariu că apoi vei avea nevoie să văruieşti pereţii din cauza verzelii depuse?

noiembrie 2005

Multor oameni li se pare ridicol să spună banalităţi. Rectific, mulţi oameni nu se simt confortabil să ştie că ei înşişi spun banalităţi. Nu se simt confortabili pentru că o asemenea postură nu se potriveste cu o imagine de sine deja formată.

Mulţi oameni fug de ridicol pentru că ridicolul este pentru ei aceeaşi încercare inconfortabilă. O situaţie socială în care ceilalţi te privesc cu blam activându-ţi frica de respingere.

Ridicolul este o situaţie creativă în care cineva are curajul să-şi provoace imaginea de sine. Atunci când ne provocăm imaginea de sine se produce schimbare, simţim cum creştem. Desigur, nu orice provocare a imaginii de sine provoacă mântuire. Şi un viol atentează la imaginea de sine şi nu are aceleaşi beneficii creative.

De multe ori este un act de modestie să îţi permiţi luxul de a spune banalităţi şi chiar prostii. De multe ori este un act de decenţă să nu încerci să fii nostim, isteţ sau profund (chiar dacă îţi iese). De multe ori, dacă îţi este cel mai la îndemână să fii ironic, de ce să alegi calea cea mai uşoară?
Care îţi sunt provocările dacă alegi ceea ce-ţi este cel mai la îndemână?

Să nu înţelegem că-i bine să spunem prostii cu orice preţ la fel cum nu este indicat să ieşim din zona de confort cu orice preţ. Nu trebuie să consumăm energie cautând ridicolul, dar nici nu merită să consumi energie şi timp fugind de situaţiile care în mod potenţial sunt creative.

Când păşim în zona ridicolului principiile sunt primul semnal de avertizare a disconfortului. Deşi principiile ascund de multe ori temeri pe care evitam să le înfruntăm, ele ne pot proteja doar prin frânare, nu prin accelarare. Sunt o raţionalizare slabă a daimon-ului socratic: îţi spun ce să nu faci, niciodată nu te învaţă ce să faci în mod real.

Ridicolul este în strânsă legătură cu creativitatea (are loc într-o situaţie de disconfort), cu modestia (este modestie să-ţi accepţi posibilitatea de-a spune banalităţi şi prostii) şi cu dezvoltarea personală (ne testăm principiile, ne înfruntăm temerile).

Ridicolul este o suspendare temporară a normelor sociale, iar de aici vine şi senzaţia că riscăm respingerea celorlalţi. În acelaşi timp, nu trebuie să uităm că normele sociale sunt reglate pentru media acceptată de o comunitate la un moment dat. Normele sociale (unele sprijinite prin mijloace legale şi punitive) ne protejează şi ne feresc de dezastre, însă de asemenea ne frânează în spatiul cald al mediocrităţii.
Nu spun că trebuie să dăm în cap oamenilor pe stradă doar pentru a transcende normele sociale şi a ajunge la creativitate şi dezvoltare personală. Nu aceasta este ideea, slavă Domnului!

Aroganţii au un foarte acut simţ al ridicolului, la fel cum îl au şi cei timizi (timiditatea este un atribut al orgoliului), iar experienţa mi-a spus întotdeauna că am mai multe şanse să găsesc oameni adevăraţi prin cei modeşti.

Nu există oameni care au încercat să se depăşească pe sine care să nu fi călcat în spaţiul ridicolului.
Într-o lume plină de laşi a fi curajos este ridicol. Într-o lume gri a încerca să aduci mai mult verde este ridicol.
Într-o turmă care se mişcă cu viteza celui mai lent este ridicol să accelerezi.

Este trist câtă energie consumăm pentru a părea normali şi în acelaşi timp este firesc acest lucru. Ne este teamă să ieşim din zona validată a normalului, iar a merge în genunchi consumă mai multe resurse decât mersul vertical.

Aşadar, a evita ridicolul înseamnă – de cele mai multe ori – a încerca să înaintezi în viaţă cu frâna de mână trasă.

Un spot dintr-o altă perspectivă:

via

Bicicleta ca armă de război: Campania din peninsula Malaya
50 Captivating Slow Shutter Speed Photos
I’m always shocked by how many people seem to think selling is dirty
For God’s sake, blog!, pope tells priests
Un banc înduioşător
The 4 Big Myths of Profile Pictures
O colecţie impresionantă de postere Smoking Or No Smoking
Puteţi dona cărţi pentru Lecturi Urbane la British Council
Contribuabilul ideal fumează, bea alcool şi moare tânăr
Niciodată n-am fost imitat atât de bine: In joaca… De ce zambeste?

Următorul articol nu este original, însă pune cap la cap şi elimină într-un mod inedit câteva informaţii existente pe piaţă.

După ce termină de scris Mizerabilii, Victor Hugo pleacă în vacanţă. Preocupat de receptarea carţii sale, îi trimite editorului o scrisoare care conţinea doar “?“. Editorul îi răspunde prin “!” spunându-i astfel că romanul are succes.
Cu această anectodă îşi începe Tor Nørretranders capitolul despre exformaţie în cartea sa Iluzia utilizatorului.

Semnul de întrebare a lui Hugo este rezultatul unui proces explicit de eliminare a informaţiei. Dacă în timpul procesului prin care formulăm un mesaj, eliminăm o mulţime de informaţii pe care le avem în minte, iar ele nu vor fi prezente în mesaj, atunci avem exformaţie = cantitatea de informaţie eliminată în mod explicit.
Aceasta înseamnă că pentru a cunoaşte cantitatea de informaţie eliminată pentru a formula mesajul ?, trebuie să cunoşti contextul. Editorul cunoştea contextul, discutaseră de nenumărate ori despre eventualul succes sau eşec al romanului Mizerabilii şi ştia că pe Hugo nu putea să-l preocupe decât un singur lucru când a pus întrebarea.

Autorul, Tor Nørretranders, plecând de la acest exemplu şi inspirându-se dintr-o teorie a calculului – adâncimea logică – introduce conceptul de exformaţie care spune că trasmiterea unei informaţii presupune ca în mintea destinatarului să se afle o informaţie interioară conectată cu exformaţia pe care o are în minte expeditorul.

De exemplu, dacă îţi spun că a murit Rex, tu trebuie să ştii în prealabil că Rex este un câine de care am fost ataşat enorm. Astfel fraza A murit Rex nu transmite o informaţie, ci o stare de spirit (durerea provocată de dispariţia lui). Transmit o informaţie despre mine (care este implicită în context), iar nu neapărat despre Rex.

Riscul comunicării ar fi acesta: destinatarul nu va şti niciodată cu precizie câtă informaţie a eliminat expeditorul, iar înţelesul unui mesaj este în strânsă legătură cu informaţia eliminată.
În exemplul de mai sus, fraza a eliminat cauzele morţii lui Rex, a eliminat modul cum am alfat că a murit, când a murit şi cum a reacţionat familia şi tot aşa.

Aşadar, pentru a mă înţelege când vorbesc, trebuie să ştii ce anume am filtrat, ce anume nu am pus în mod explicit în mesaj şi câtă informaţie am eliminat. Această idee devine şi mai interesantă atunci când este pusă în contextul social media.

Pe twitter eliminăm multă informaţie când trebuie să fim concişi în 140 de caractere, iar miza comunicării ar fi ca ceilalţi să poate decodifica informaţia pe care am eliminat-o pentru a transmite mesajul, tweet-ul. Pentru a căpăta înţelesul unui, trebuie să cunoşti contextul.

De exemplu, acest mesaj – care face referire la optimismul meu – este mai uşor de înţeles în contextul oferit de acest mesaj.
În prezentarea de la Webstock despre twitter, spuneam (slide 7) că unul din criteriile influenţei este capacitatea de-a accesa amintiri comune. Amintirile comune oferă contextul în care se pot regăsi cât mai mulţi oameni, amintirile comune înseamnă eliminarea informaţiei particulare (a balastului) pentru a o pastra doar pe aceea în care ne putem recunoaşte cu toţii.
În aceeaşi prezentare (slide 9), spuneam că user generated content este o iluzie pentru că majoritatea traficului generat pe reţelele sociale are loc “între prieteni” Friends generated content. De ce se întâmplă acest lucru? Prietenii ne cunosc contextul, iar mesajelor noastre sunt valoroase atunci când sunt procesate pentru prieteni. Restul e balast, maculatură care nu spune nimic nimănui.

De asemenea, un alt exemplu, în cazul mesajelor pe telefon, de câte ori nu am transmis o mulţime de stări, emoţii, nervi şi frustrări doar prin câteva semne? Un banal you’re ok? primit de la o prietenă dragă poate transmire o bogaţie de imagini, asocieri şi emotii.

Atunci când transmitem un mesaj spunem de fapt ce traseul al alegerilor – de eliminare a informaţiei – am făcut în prealabil. Exformaţia (mesajul veritabil) este un rezultat al eliminării informaţiei. Orice mesaj este un rezumat, iar pentru a face acest rezumat este nevoie de timp de procesare, iar de aici lucrurile devin şi mai interesante.

Adâncimea logică – formulată de tipul ăsta – spune că un mesaj este cu atât mai valoros cu cât s-a cheltuit mai mult timp de procesare în formularea lui. Timpul de calcul în formularea unui mesaj (care însemnă eliminare de informaţie, procesare, rezumare şi filtrare) scuteşte destinatarul de acest travaliu.
Conform acestei idei, o bucătărie cu vase murdare conţine mai multă informaţie decât o bucătarie cu vase curate. Vasele murdare au nevoie de eliminare de informaţie (curăţarea murdăriei), pe când vasele curate sunt în ordine, sunt deja filtrate. Vasele murdare sunt dezordonate, pot fi reduse la altceva şi pot fi rezumate, conţin multă informaţie pentru că n-au suportat încă un timp de procesare (de curăţare) şi prin urmare sunt mai puţin valoroase.
Vasele curate conţin în ele timp de procesare, au fost deja curăţate şi nu pot fi rezumate mai mult decât atât. Conţin puţină informaţie şi astea le face mai valoroase.
Murdărie conţine mai multă informaţie, însă este mai puţin valoroasă.

Pentru a ilustra şi mai bine această ciudată definiţiei a informaţiei (care valorează mai mult atunci când este eliminată) să ne gândim că 20 de monede aruncate pur şi simplu pe masă conţin mai multă informaţie decât 20 de monede puse pe un rând sau pe două rânduri. Harababura aceasta, hazardul aruncării monedelor, nu are adâncime pentru că nu s-a consumat niciun timp de calcul.

Informaţia este valoroasă atunci când este eliminată se traduce prin cunoaşterea înseamnă eliminare de informaţie.

Hans Kuhn, un chimist german, a luat această idee şi-a încercat să o aplice în biologie şi i-a ieşit că evoluţia biologică a unui organism constă într-o serie de alegeri prin care acesta elimină informaţie în contact cu mediul înconjurător. Se elimină informaţie, însă se acumulează experienţă care ajunge să fie depozitată în gene. Genele – care rezumată toate experienţa unui organism – sunt informaţie eliminată, condensată şi filtrată.

Mai mult decât atât – după cum ştim – genele conţin experienţa înaintaşilor cu privire la supravieţuire. Cu alte cuvinte, genele conţin timpul de procesare pe care strămoşii l-au cheltuit în eliminarea şi filtrarea de  informaţie. Dacă prin eliminare de informaţie se obţine valoarea unui mesaj, atunci putm înţelege greutatea moştenirii pe care strămoşii ne-au lăsat-o.
Mai departe, zestrea culturală a strămoşilor a necesitat un timp de procesare, iar prin această procesare timpul s-a condensat. Cadoul strămoşilor este timpul condensat. Ajungem astfel să cunoaştem lucruri fără să mai pierdem acel timp al procesării.

Pentru a înţelege mai simplu această idee să ne gândim că un autor pierde 2 ani pentru a scrie cartea sa, iar tu o citeşti în două zile. Cartea lui este rezultatul a tone de informaţie eliminată şi filtrată şi efectul a luni de documentare, iar ceea ce oferă autorul prin rezultatul muncii sale – cartea – este timpul său condesat. Senzaţia că lectura unei cărţi ne oferă atât de multă cunoaştere într-un timp atât de scurt provine de aici.

O operă de artă conţine puţină informaţie, însă multă exformaţie şi multe amintiri comune.

Inteligenţa nu înseamnă mai multă informaţie, ci mai multă informaţie eliminată şi transformată în experienţă. Experienţă se dobândeşte în timp tocmai pentru că a elimina informaţie necesită un timp de procesare.

Atunci când avem multe informaţii, timpul se accelerează şi trece repede, de unde şi senzaţia de secol al vitezei. Miza însă nu este să obtinem cât mai multă informaţie (o farfurie spartă conţine mai multe informaţii decât una intactă), ci să eliminăm cât mai multă, să filtrăm şi să procesăm.
În acest mod, obţinem un lucru magic: ni se întâmplă cât mai multe lucruri pe unitate de timp. Condensăm timpul şi obţinem multă experienţă îm scurt timp.

La urma urmei, miza cunoaşterii este cum facem să ni se întâmple cât mai multe lucruri în cât mai scurt timp posibil. În acest mod oprim accelerarea timpului şi prin urmare îmbătrânim mai greu.

De multe ori, principiile mele încearcă să maschez temeri şi angoase pe care nu doresc să le confrunt. Nu pot mânca o felie de pizza cu fundul pe bordură nu neapărat pentru că am principii care-mi spun că pizza se mânca doar la masă, ci pentru că această postură este dincolo de confortul social pe care mi-l asum în mod obişnuit. Nu accepţi să fii luată în braţe în public nu pentru că ai un principiu asociat acestei stări, ci mai degrabă o teamă.

În virtutea unor principii de management, cineva îmi spunea zilele trecute:
“Eu nu pot să organizez un eveniment în modul cum îl organizaţi voi. Eu trebuie să ştiu câţi oameni chem, câţi îmi confirmă că vor veni şi câţi vin!”
În virtutea nevoii de control, în virtutea fricii de eşec, în mijlocul riscului de a o da în bară în stil mare.

Frica în sine este bună, mă ţine alert şi e plin de energie, însă atunci când este ambalată în principii, începe să lucreze împotriva mea. Frica este bună atunci când îndrăznesc în ciuda ei, iar nu atunci când încerc să o ocolesc cu raţionalizări ulterioare.

Curajul nu este absenţa fricii. Curajul se întâmplă atunci când mergi înainte în ciuda fricii.

Principiile sunt elemente prin care identitatea noastră devine coerentă pe plan social, însă în acelaşi timp pot deveni o cămaşă de forţă pentru dezvoltarea personală.

Nu îmi place să sap în spatele unor gesturi pentru a găsi frustrări sau copilării nefericite şi nu caut dedesupturi pentru că una din sursele optimismului meu spune că suntem mai mult decât frustrările noastre.
Anumite frustrări şi anumite complexe  pot constitui o etapă în explicarea unui fapt, însă ele singure nu epuizează dimensiunile faptului. Anumite bătăi luate în copilărie pot explica ce fac eu acum, însă nu mă justifică şi nu mă scuză. O copilărie nefericită mă poate face şi violator în serie, şi mare artist.

Complexul de inferioritate care te motivează să faci mai multe şi să mergi mai departe este acelaşi complex de inferioritate care te face nesigur, ezitant şi defetist.

Să folosesc o expresie învăţată în şedinţele de brainstorming, frustrările sunt la prima mână. Dacă te uiţi în urma gesturilor afli destule frustrări, însă dacă priveşti înaintea lor găseşti idealuri, vise şi obiective.
Este mult mai practic şi onest să judecăm oamenii nu după frustrările lor, ci mai ales după visele lor. Vom afla astfel că mulţi oameni au făcut lucruri frumoase şi măreţe din copilării nefericite, din frustrări sexuale şi complexe de inferioritate.

Acest articol este continuarea De ce Universul este cuplat la dorinţele noastre? şi va vorbi din perspectiva personală a cuiva care ţine un blog de mai mult de patru ani de zile şi are conturi active pe diverse reţele sociale.

Social Media este autostrada unde care pasiunile mele devin filtre sociale prin care periez zilnic informaţie şi persoane. Dacă înainte puteam comunica o pasiune doar în cerc restrâns, acum o pot comunica – prin blog, de exemplu – către mii de oameni. Astfel, pasiunea mea devine un semnal foarte puternic aruncat în mediul social din jurul meu.

O mică precizare. Când spun “mediul social din jurul meu” sau “am grijă cum mă port în societate”, înţeleg că societate poate însemna şi mulţimea cititorilor mei, la fel cum mediul social poate însemna şi mulţimea prietenilor de pe Facebook. Prin urmare, prezenţa mea în social media trebuie să comporte aceleaşi rigori după care ar trebui să mă ghidez şi în viaţa reală.

Dacă înainte doar un grup restrâns (familie, prieteni, colegi) se puteau roti în jurul dorinţelor mele exprimate social, acum am şansa să prind în dorinţele mele un cerc de oameni mult mai larg.

Teoria mea este următoarea: Universul este strict universul social (format din oameni, dorinţe şi idei), iar prin social media mi-au crescut puterile de-a influenţa acest univers. Exemplificând, printr-un blog manipulez (nepeiorativ) mai multă energie socială decât în lipsa lui. Mai multă energie socială înseamnă mai multă responsabilitate, iar unde este mai multă responsabilitate, există şi un risc mai mare de-a o da în bară.

Când dorinţele noastre şi implicit temerile noastre pot – cu ajutorul instrumentelor la îndemână (în cazul de faţă, un blog) – manipula atât de multă energie socială, e uşor de înţeles de ce fraza Universul conspiră la îndeplinirea dorinţelor noastre nu este doar o frază optimistă, cât una destul de gravă şi încărcată de multe mize.

În acest context, o altă idee devine interesantă: social media extinde graniţa Universului nostru şi, prin urmare, adaugă nişte nuanţe şi dimensiuni noi relaţiilor umane. Prin urmare, nu ar fi prea deplasat să concluzionez că social media se înscrie pe un trend de învrăjire a lumii în care trăim. Sintezele spirituale pe care internetul le poate înlesni sunt doar o problemă de timp.

“Conform unor studii” este expresia magică a ultimilor ani. Prin aceste cuvinte, ultimele descoperiri ale ştiinţei se varsă către noi, profanii. Studiile sunt veriga lipsă între cunoaşterea iniţiatică şi popularizarea către marele public. Studiile sunt echilibrul care reglează asimetria de informaţie între experţi şi diletanţi.

Zilele trecute am făcut un mic experiment pe câteva reţele sociale (facebook şi twitter) şi am rulat câteva studii, iar feed-back-ul primit a fost destul de interesant.

Ce este de reţinut? Unele studii au fost inventate, altele sunt banale, altele sunt contra-intuitive, unele sunt reale, altele sunt luate din Freakonomics, iar altele sunt pur şi simplu wishful thinking. Dincolo de acestea, deşi majoritatea ştiau că sunt studii inventate, am observat tendinţa de-a crede acele informaţii, acele studii care ne confirmă pre-judecăţile şi stereotipurile.
Nu căutăm acea cunoaştere care să ne scoată din zona de confort.

Conform unor studii, interviurile pentru angajare sunt încercări nereuşite de-a extrage informaţie relevantă despre o persoană.

Conform unor studii, 95% dintre femei declară că scenariile mentale ale barbatilor gen “dacă-mi va da o palmă” sunt total nerealiste.

Conform unor studii, 75% dintre domnişoarele care călătoresc zilnic cu metroul doresc să fie abordate.

Conform unor studii, tindem să credem acele idei care nu ne obligă să ne schimbăm comportamentul.

Conform unor studii, 15% dintre reply-urile primite de la persoane de sex opus au o conotatie erotică. (majoritatea au spus în acest caz că procentul este mult mai mare).

Conform unor studii, femeiele preferă in mod accentuat barbatii cu avatare alb-negru.

Conform unor studii, particula “conform unor studii” tinde să dea un parfum de credibilitate tuturor inepţiilor enunţate dupa.

Conform unui studiu, cei născuţi în orase sub 30.000 de locuitori îşi dezvoltă mai armonios personalitatea decât cei crescuţi în oraşe mari.

Conform unor studii, 92% dintre bărbaţi nu îşii exagerează în public aptitudinile erotice.

Conform unui studiu, femeile sunt atrase în mod iremediabil de bărbaţii care citesc cel putin o carte pe săptămână.

Conform unui studiu intens documentat, femeile sunt atrase mai mult de bărbaţii care poartă şosete negre decât cei cu şosete albe.

Conform unui studiu, sânii unei femei nu contribuie decât în mică măsură la sex appeal-ul ei.

Conform unor studii, o moldoveancă folosind retele sociale îşi găseşte cu 1,8 ori mai mulţi parteneri decât o femeie născută în altă parte. (vezi reacţii)

Conform unor studii, o brunetă cu studii superioare are la fel de multe şanse de a-şi găsi un partener pe net ca o blondă cu studii medii.

Conform unor studii, minţim mai des în zilele înnorate decat în cele însorite.

Am primit două invitaţii de la Costin Ilie pe twitter şi-am avut şansa să merg cu Dragoş să vedem Capitalism: A Love Story, ultimul film al lui Michael Moore.
E un film care merită văzut – dincolo de retorica lui Moore, generalizările uneori pripite – pentru că stârneşte nişte probleme:

1. Democraţia şi capitalismul sunt colerate, însă pot funcţiona separat. Moore susţine că sistemul capitalist înăbuşă democraţia. Fukuyama n-ar fi de acord cu această idee. El crede că democraţia atrage de la sine un sistem capitalist şi invers, capitalismul nu poate funcţiona decât într-o democraţie.

2. Ştiu de la un amic care lucrează la o firmă de recrutări că prima regulă predată oricărui viitor angajat este următoarea: Într-o companie nu este democraţie.
Poate fi – în cel mai bun caz – o meritocraţie unde eşti recompensat pe baza performanţelor proprii, însă aici vorbim despre altceva. Dacă astfel stau lucrurile, este destul de interesant cum acceptăm un sistem democratic în… civilie şi un sistem autoritar în viaţa de la muncă.

Michael Moore nu aduce totuşi nicio soluţie, prezintă cazul unor firme democratice (angajaţii au aceleaşi drepturi, decid în mod egal viitorul companiei, sunt toţi acţionari etc.), ideile lui au accente socialiste, iar în unele momente ale filmului ai impresia că urmăreşti fragmente de propagandă anti-capitalistă în cel mai comunist mod.

Citeşte şi: capitalismul: o poveste de amor ghebos

Guilty Pleasures este o rubrică destul de populară în emisiunea lui Bogdan Şerban [twitter] de la Radio Guerrilla în care ascultătorii sunt provocaţi să recunoască cu fruntea sus că asculta şi fredoneaza anumite – să le spunem melodii – care nu îi reprezintă.
Săptămâna trecută mi-a venit şi mie rândul, iar rezultatul este de un penibil înduioşător.
Ascultă înregistrarea aici şi reaminteşte-ţi muzica anilor ‘90.

Zwartboek (2006) cunoscut şi ca Black Book este considerat unul dintre cele mai bune filme olandeze. Aglomerat cu cadre şi acţiune, o poveste de dragoste, o luptă pentru supravieţuire, o tânără evreică, compromisuri, trădări şi un final plin de răscumpărare.

Up in the Air (2009) îl trec pe lista de filme bune pe care trebuie neapărat le vezi în 2010. George Clooney se depăşeşte pe sine într-o poveste despre frică, singurătate şi vulnerabilitate.

Am revăzut To Kill a Mockingbird (1962) cu aceeaşi plăcere cu care l-am văzut şi prima dată.

Street Kings (2008) îmi stătea de mult să-l văd. N-am avut aşteptări mari şi bine am făcut. În aceeaşi nişă şi facând o comparaţie, Training Day (2001) este o capodoperă

Blindness (2008) este o ecranizare decentă a romanului Eseu despre orbire al lui José Saramago. Regizorul este o cunoştinţă mai veche, dacă v-a plăcut Cidade de Deus (2002).

Das Experiment (2001) este un film german inspirat din Stanford prison experiment. O închisoare, un grup de subiecţi, unii sunt aleşi întâmplător să fie gardieni, iar alţii deţinuţi. Nu putea să iasă la iveală decât… the dark side of human nature.

Anatomy of a Murder (1959) este un clasic, un film complex cu o miză dincolo de imperfecţiunile sistemului judiciar.

Am pus mâna pe Freakonomics, o carte de fapte socio-economice care se citeşte ca un roman poliţist bun şi care-mi eşte tovarăş de lectură în acest week-end. Doi economişti tratează subiecte aparent banale şi oferă de multe ori explicaţii contra-intuitive şi paradoxale.

Câteva citate:

Cheating is promordial economic act: getting more for less.

An office is more honest when the employees like their boss and their work.

Employees further up the corporate ladder cheat more that those down below (overdeveloped sense of entitlement?).

We accept as a verity of capitalism that someone (usually an expert) knows more than someone else (usually a consumer), but information asymmetries everywhere have in fact been mortally wounded by the Internet.

Am căutat pe ted.com şi-am găsit o conferinţă a unui dintre autori despre problemele economice ale găştilor care vând droguri. Merită fiecare minut:

]]> http://www.adrianciubotaru.ro/why-do-drug-dealers-live-with-their-mums/feed/ 4 http://www.adrianciubotaru.ro/la-cafea-cu-adrian-ciubotaru/ http://www.adrianciubotaru.ro/la-cafea-cu-adrian-ciubotaru/#comments Sat, 16 Jan 2010 10:50:52 +0000 Adrian Ciubotaru http://www.adrianciubotaru.ro/?p=6384

Leapşa de la Oana şi apoi de la Anca cu privire la cele trei lucruri pe care ar trebui să le ştii despre mine înainte să mă inviţi la o cafea îmi dă prilejul de-a face câteva precizări dincolo de brandul personal:

1. Dacă nu plec cu o idee sau cu o stare de spirit bună, atunci probabil am pierdut timpul, iar acest lucru este mai important decât faptul că întârzii sau nu. Pot înţelege o intârziere (din motive rezonabile), citesc o carte între timp, însă când prezenţa ta întârzie nişte idei sau o stare de spirit, lucrurile nu sunt onorabile pentru niciunul dintre noi.

2. Uneori sunt excesiv de ironic, iar acest lucru poate înseamna că-ţi respect înteligenţa şi-mi place să te provoc, că-mi place de tine sau că sunt într-o dispoziţie mai defensivă.

3. Am un extraordinar – pe bune – simţ al umorului.

Exclud aici agresivitatea către oameni a unor rase de câini sau anumite patologii (turbarea etc.) şi vin şi spun că mereu am avut senzaţia că oamenii care sunt muşcaţi de câini poartă o parte din vină. Poate e mult spus vină, însă sunt responsabili de contextul pe care şi l-au creat singuri.

Bine, mai îndulcesc puţin! Nu este vorba de vină sau responsabilitate, cât de o regretabilă neatenţie. Oamenii nu sunt obişnuiţi să-şi distribuie în mod empatic atenţia în jurul lor. Nu doar faţă de câini, cât mai ales faţă de semeni.

Am fost muşcat de două ori şi mi-am învăţat lecţia.
Prima daţă s-a întâmplat cu Franz care m-a muşcat de mână când l-am mângâiat pe cap în timp ce mânca pufuleţii pe care tocmai ce-i oferisem. Era primul nostru câine de la curte şi primul care m-a învăţat că are nevoie de respect. Îl enerva la culme când îî dădeai cu piciorul în cuşcă sau când îl păcăleai aruncându-i pietre care semănau cu bucăţi de pâine. În rest, era un câine minunat care mi-a rămas încă proaspăt în memoria afectivă şi la 20 de ani după ce-a murit.

A doua oară s-a întâmplat cu un câine pe care nu-l cunoşteam. Era legat, am văzut că mă latră cu entuziasm, m-am apropiat, am ridicat mâna deasupra lui dorind să văd cât de mult poate sări în sus şi… a sărit.

Câinii sunt nişte animale foarte atente la oameni şi interpretează foarte bine mişcările corpului uman. Trăind printre oameni, şi-au dezoltat capacitatea de-a decodifica gesturile şi emotiile umane. Îşi dau seama şi când ai nevoie să iei pe cineva în braţe şi când eşti speriat şi devii în stare să faci orice pentru apărarea ta.
[Despre prietenia dintre câine şi om, Posibilitatea unei insule conţine pagini superbe]

Că în oamenii sperioşi nu poţi să pui bază, câinii o ştiu mai bine decât noi. De asemenea, câinii ştiu să respecte o prezenţă şi nu ajung să muşte pe oricine. Nu e greu de observat cum câinii de pe stradă nu latră chiar pe oricine. Sunt grupuri în care sunt lătraţi doar anumite indivizi şi bănuiesc că nu de puţine ori aţi observat că persoanele în stare de ebrietate sunt lătrate mai des, la fel cei care păşesc ezitant sau cei îmbrăcaţi diferit.

Din ciclul Audiences experience ‘Avatar’ blues, fetele de la hotcity.ro m-au pus în faţa unei disjuncţii greu de îndurat: ecologie sau faimă?

În Ţara lui Andrei poţi vota proiectul lunii Ianuarie care nu sună deloc rău:

Propune un proiect in fiecare luna si participa la concursul care-ti aduce finantarea de 5000 de euro de la Petrom

Tendinţe 2010 în limba română

Harta Europei din perspectiva maghiară

Să nu laşi să treacă nicio zi fără să nu te uiti la cel puţin o conferinţă TED!

Persecuţia creştinilor: realităţi şi întrebări

Is America going to hell? The country’s cycles of crisis and renewal are a source of its deep strength

Andrei Şerban: „Woody Allen e Molière, Ingmar Bergman e Dostoievski“

China is smart: The Geo-Politics of Building Stadiums

Cea mai tare proastă glumă

Despre Philanthrocapitalism: How the Rich Can Save the World

Reconsidering the Nanny State

Ce se pierde in razboiul Online vs. Print?

Ai avut vreodată impresia că-n sufletul tău se află mai mult decât gândurile proprii? Cunoşti acea senzaţie că oricât de mult ai gândi despre tine nu vei reuşi niciodată să-ţi zbori dincolo de margini?

Uneori sufletul meu este bântuit de alte vise decât ale mele proprii, iar într-un exorcism de sine unicitatea mea ar consta în eventualul curaj de-a face lucrurile care au fost puse în mine de strămoşi.

Nu aspir spre inteligenţa izolată a geniului. Îmi doresc mai degrabă să devin un loc cald pentru sfatul bătrânilor. Îmi doresc o viaţă locuită de poveştile ceilorlalţi.
Prefer o poveste tragică la care putem participa cu toţii în locul uneia călduţe la care aş participa doar eu singur.

Îmi doresc o viaţă atât de largă încât şi ceilalţi să poată trăi în ea. Îmi simt parcusul de aici atât de unic şi valoros încât nu doresc să fiu singurul care-mi trăiesc miracolele.

Nu-mi place să recomand bloguri în care frecvenţa articolelor este redusă, iar acum încerc să repar nedreptatea prejudecăţii mele.

Aşadar, mi-aş dori să citesc mai des articole noi pe următoarele bloguri:

• davidpripas.ro, simonastanescu.ro, ileanaghita.ro, msd28.ro
• insemnari.ro, albmurdar.wordpress.com, cristinamitu.wordpress.com,
• joujoudenormandie.wordpress.com, subvertingcapitalism.blogspot.com
• pushthebutton.ro, cyberculture.ro/blog, culianu.wordpress.com
• alinaconstantinescu.ro, krossfire.ro, danieltiganila.ro, andreeaberghea.com
• chestiuni.info, treicuvinteaiurea.wordpress.com, vissare.blogspot.com

Altfel, înţeleg că unii nu au timp scris, alţii nu-şi fac din blog o miza mare sau nu au chef întotdeauna să-şi împărtăşească ideile şi gândurile pe blog.

Titlul poartă eticheta unei lepşe care circulat pe bloguri şi de care, în mod secret, speram să fiu ferit. Fericirea mea n-a ţinut mult, Mana mi-a ridicat întrebarea la fileu şi mă conformez.

Am învăţat multe lucruri în 2009, însă mi-am dat seama că miza lucrurilor pe care am învăţat anul trecut este curajul meu de-a-le aplica în 2010. Fiecare lucru pe care l-am învăţat este un îndemn să îndrăznesc mai mult şi să ies din cutia propriei imagini de sine.

Dincolo de acestea, mi-a rămas în minte o imagine pe care am uitat unde am citit-o. Leul nu vânează soarecii de câmp. Nu pentru că nu i-ar prinde, ci pentru că este păgubos să consume atât de multă energie pentru o satisfacţie (calorică, în acest caz) atât de trecătoare.
În 2009, am constatat în diferite ocazii, am vânat nepermis de mult şoareci de câmp.

De multe ori este mai practic să faci lucruri pe gratis decât pe bani puţini. Este preferabil să nu laşi pe nimeni să pună un preţ mic pe tine. Eu pot lucra fără nicio jenă într-o gogoşerie, însă nu-mi permit faţă de mine însumi să scriu articole pentru 10 RON/ articolul (nu dau nume!).
Mai mult decât atât, dacă ai nevoie de un preţ pentru a face un lucru, atunci acel lucru nu merită efortul. Dacă ţi se oferă un pret pe ceva de care eşti oricum pasionat, atunci să fie mare!

Am făcut mai multe prostii în 2009 decât in anul de dinainte. Pentru unele îmi pare rău, pentru altele nu. Am făcut mai multe prostii pentru că am îndrăznit mai mult, iar acum încerc să nu mă feresc de desfăşurarea consecinţelor.
Şansa de-a face prostii este unică şi, de asemenea, nu trebuie să laşi pe nimeni să-ţi ofere un preţ mic pentru această şansă.

Un alt lucru – şi închei – de care m-am tot ferit în 2009 este timpul, energia şi stima de sine pe care le cheltuie majoritatea oamenilor pentru a dovedi prostia majorităţii oamenilor.

De asemenea, am întrebat din scurt şi ce au învăţat altii în 2009 şi-am primit următoarele răspunsuri: @Matilda_, @MeetTheSun, @caleaceaiului, @infomariaj