Nu-mi pot imagina cât de greu este pentru acel erou de la finalul unei comedii romantice care își cere iertare sau își declară iubirea pe un stradion cu mii de oameni partași la drama lui. Bănuiesc că este groaznic să ai atâtea priviri de oameni străini ațintite asupra ta într-un moment de maximă vulnerabilitate și am impresia că miza acestui ritual de inițiere o reprezintă tocmai curajul de a face ceva în ciuda faptului că ești privit.
Este ca și cum ceilalți sunt puși acolo pentru a îngreuna și mai mult ulterioara propunere în căsătorie. Gestul este făcut nu pentru că ești privit și îți dorești ca ceilalți să te vădă, ci mai degrabă miza este ceea ce faci în ciuda privirii celorlalți.
Ceilalţi, privirile şi aprobul lor constituie un mijloc de presiune care poate valida sau invalida gesturile noastre. Este greu să urci pe o scenă tocmai pentru că acea scenă este privită de ceilalţi. E uşor să scandezi pe stadion tocmai pentru că ceilalţi nu te privesc.
Expresia to frown upon conţine aceeaşi idee: printr-o încruntare şi printr-o privire poţi dezaproba gestul cuiva.
Sau mai ţineţi corecţia aplicată de acel personaj din Meet The Fockers: I’m watching you? Sau expresia românească “Vezi că sunt cu ochii pe tine!”
Într-o societate tradiţională privirile celorlalţi erau foarte aproape de orice individ, iar presiunea era atât de mare încât a necesitat introducerea unor debuşee sociale, a unor perioade când oamenii erau liberi să facă ce doreau, ascunşi de privirile celorlalţi. De exemplu, Saturnaliile sau carnavalurile de mai târziu când deghizarea era permisă, când puteai fugi de privirile celorlalţi pentru a-ţi permite licenţe de regulă interzise.
Un amic din copilărie care s-a mutat dintr-un oraş mic (precum Moineştiul) într-unul mare (precum Bacăul) era fascinat de libertatea nou dobândită într-o comunitate unde presiunea celorlalţi este fragmentată.
“Pot să ies gol într-un cartier şi apoi, peste o oră, mă pot plimba la costum printr-alt cartier. Lumea nu va şti ce-am făcut în partea aialaltă!”
Probabil din acest motiv în mediul urban au loc mai multe infracţiuni decât în mediul rural. În oraşele mari, oamenii sunt mai puţin atenţi să privească la ceilalţi. Pe de altă parte, intră într-o crâşmă de la ţară şi vei vedea cât de atent eşti privit!
Social Media (blogurile şi reţelele sociale) au readus în actualitate presiunea pe care privirea celorlalţi o poate exercita. Orice faci, orice scrii, orice poză şi filmuleţ pui, totul primeşte o căruţă de priviri. Priviri care, prin anumite mecanisme (comentarii, like, share, RT), pot valida sau invalida ceea ce transmiţi.
Prin simplul gest de a comunica ceea ce faci şi ceea ce ţi se întâmplă, atragi o mulţime de priviri în viaţa ta. Pare paradoxal: la început ne dorim cât mai multe priviri, iar apoi (după ce ne frigem) fugim de aceste priviri. Este ca în cazul celebrităţii: te străduieşti ani de zile să fii recunoscut pe stradă, iar apoi îţi pui ochelari de soare în încercarea de a te ascunde.
E un dublu sens al privilor celorlalţi: uneori te ajută, alteori te pot inhiba. Atunci când faci ceva “de capul tău”, atunci când nu eşti privit şi nimeni nu-ţi spune că greşeşti, tocmai atunci ţi-ai dori privirile celorlalţi. Atunci când acestea deja inhibă se cheamă supraexpunere şi ai căzut în capcana tiraniei privirilor celorlalţi.
Este ca şi cum contează mai puţin ceea ce faci şi a devenit mai important sub ce lumină privesc ceilalţi ce ai făcut.
Cât de bine dansezi când cineva îţi spune “Hai să te văd cum dansezi!”?
Ce are turismul de învățat de la religii, ce au învățat corporațiile de la instituțiile religioase, cum arta de dragul artei este dăunătoare, câte găuri negre ascunde lumea secularizată și despre multe alte am auzit ascultând discursul lui Alain de Botton la TED (unul dintre cele mai bune ținute pe acea scenă).
Despre Alain de Botton am mai scris aici sau aici.
În primul rând, vreau să îți mulțumesc pentru votul de aici. A contat să văd atât aprecierea motivului ales pentru dezbaterea de mâine, cât și – sper -verdictul asupra calităților actoricești implicate în realizarea filmulețului.
În al doilea rând, știu că am vorbit aici despre un studiu despre bere pe care n-am reușit să-l fac de unul singur, dar cei de la Ciuc au știu să adune răspunsurile de pe toate blogurile implicate și au compilat un grafic interesant cu motivele pentru care consumăm bere sau alegem un tip de bere în detrimentul alteia.
În al treilea rând, vreau să recomand efortul făcut de una dintre echipele concurente: Bobby Voicu & Gabriel Radu. Am savurat clipurile pe care le-au făcut aici sau aici sau aici. Au dovedit că la provocarea lansată de Ciuc Premium se poate răspunde cu mult umor şi multă creativitate.
Am emoţii pentru mâine. Dezbaterea va fi transmisă live pe pagina Ciuc de Facebook, de la ora 16:00, iar confruntarea este cu siguranţă o premieră şi lasă loc de multe lucruri neprevăzute.
Atunci când nu sunt dezinteresat, sunt un simplu amator când este vorba de politică. Nu cunosc anumite contexte, nu înțeleg anumite ieșiri și nu reușesc să pun într-o perspectivă mai largă anumite evenimente, anumite măsuri și anumite personaje politice.
Pe scurt, dincolo de lipsa de informare pe care o pot corecta citind anumite știri și anumite articole, am nevoie – pentru a înțelege o parte a prezentului – de editoriale, de puncte de vedere din partea unor lideri de opinie care sunt la curent și își asumă luări de poziție atât în disonanță, cât și în acord cu puterea.
În aceată căutare de lămuriri cu privire la evenimentele ultimelor săptămâni (protestele, chestiunea legii sănătății, măsurile de austeritate etc.) blogosfera nu m-a ajutat aproape deloc. Nu am putut găsi pe bloguri nici poziții competente, nici analize de fond, la fel cum nu am reușit să găsesc bloggeri care au luat poziții coerente față de ultimele evenimente politice.
Mi-aș dori un studiu despre subiectele care populau principale bloguri din România înainte de proteste și cum acestea s-au impus ca subiect principal (sau nu s-au impus) pe aceleași bloguri. Tot tabloul manifestă o luare totală prin surprindere și un dilentantism sufocat de atitudini de la gura celor trei mese pe zi sau de ineditul şi coolness-ul situației.
Concluzia deloc flatantă la care am ajuns a pornit de la un simplă comparație cu presa tradițională și cu celelalte platforme de comunicare (voxpublica.ro, contributors.ro, criticatac.ro) unde am găsit totuși, dincolo de gargara obișnuită, mai multă competență și mai multă atitudine.
E posibil să-mi fi plasat greşit aşteptările, însă din perspectiva acestor aşteptări, blogosfera şi-a arătat limitele atât ca impact, cât și din punctul de vedere al consistenței, în comparație cu presa tradițională, cu jurnalismul profesionist (atât cât există) și cu nișele unde competențele în ce privește analizele politice și economice au avut mai mult timp să se contureze.
Dacă un simplu cetăţean care ar fi frunzărit blogurile în aceste săptămâni, cel mai bun lucru pe care l-ar fi găsit – în imensa cantitate de maculatură – ar fi fost trimiterile către link-uri din presa locală şi internaţională.
Lipsa de maturitate politică în rândul blogosferei (pornind de la simpla definiție cu treburile cetății) mi-au arătat două concluzii triste: nu există competență şi nu există atenţie.
Blogurile au dovedit că sunt bune la un singur lucru: a duce mai departe mesajele pornite din altă parte şi a comenta (fără coerenţa unei atitudini şi fără consistenta unui editorial sau a unei analize) poziţiile luate de alţii. Blogosfera a arătat că ştie să fie doar reactivă la naraţiunile pe care alţii le impun, iar din această perspectivă… mai este mult până departe.
Toate cărțile de dezvoltare personală îți spun că este bine să greșești, înveți, capeți experiență și, prin urmare, te dezvolți. În plus, a greși este rezultatul dorinței de a face ceva, iar acesta este totuşi un lucru bun de vreme ce mulți oameni nu-și duc la îndeplinire dorința de-a face ceva.
A greși este o experiență mai plină de învățăminte decât atunci când îți iese ceva. Atunci când greșești, te izbești de un prag şi ești forțat de împrejurări să îți pui întrebări, să cauți niște răspunsuri și, în cel mai bun caz, să corectezi.
Nimic nou până aici. ideea că greșeala este un bun profesor o găsești în toate memoriile și biografiile și este susținută, uneori prin deculpabilizare, în aproape toate terapiile. În plus, chiar și în religia iertării, păcatele se răscumpără.
La nivel personal, greșeala este un prilej de învățare atunci când nu se întâmplă în mod repetat. Always make new mistakes pare un îndemn decent. Repetarea unei greşeli arată că nu ai învăţat prima oară şi că nu ai fost destul de inteligent să înţelegi mai mult din ceea ce ai trăit, iar… ‘the unexamined life is not worth living’.
În România însă, cel puțin la nivel public, percepţia asupra greşelii este ușor distorsionată. Înainte de a suporta tu însuţi consecinţele greşelii, ceilalţi din jur te vor arăta cu degetul în secunda unu. Eşti pus la zidul infamiei fără nicio ezitare parcă din aceeaşi dorinţă a spectatorilor de a vedea sânge pe arenele unde gladiatorii se luptau între ei.
Când nimeni nu străluceşte a puritate, este foarte uşor a cauta greşeli care – ridicate la rangul de definitivului – descalifică orice gest prezent.
Acum mulţi ani, când George Pruteanu avea celebra emisiune Doar o vorbă să-ţi mai spun şi când apoi a intrat în politică, prin vocea presei, greşelile tinereţii sale au ieşit la iveală. Se pare că domnul intelectual şi politician (prea naţionalist pentru gustul meu), în tinereţe, atunci când era în armată, ar fi furat un borcan cu zacuscă. Pentru mulţi din detractorii săi, orice gest prezent a devenit subit lipsit de orice valoare: omul devenise ultimul om, cândva furase zacuscă.
În presa comunistă, după război, când începuse prigoana asupra intelectualilor, cea mai folosită tehnică de discreditare era aceea de a aminti în permanență greșelile tinereții (de dinainte de război) pe care aceștia le făcuseră. Greșeli publice sau personale, nu conta. Era cea mai la îndemână tehnică de discreditare de vreme ce toți greșiseră cumva. Făță de ceilalți, față de regimul politic, față de colegii din breaslă, față de ruși, față de studenți.
Mai târziu, Securitatea va folosi aceeași tehnică pentru a recruta informatori. Ți reamintea în permanență greșelile tinereții (un furt, o infidelitate, o datorie sau o simpatie occidentală) ca mijloc de presiune și de convingere pentru alte greşeli… viitoare.
Această atitudine o întâlnești acum și în politică, și în presă, și pe bloguri. Un gest prezent este interpretat (doar) din perspectiva unei greșeli trecute în formulări de genul “tu vorbești? care acum câțiva ani…”, “cutare îl critică acum pe Băsescu, însă a uitat că acum câțiva ani…”.
Această atitudine conține prespunerea că orice greșeală este fatală şi definitivă: omul care a făcut-o atunci (acum câţiva ani) este acelaşi şi acum şi, indiferent ce a facut şi ce face cu viaţa sa, prezenţa sa pe această lume trebuie chestionată prin prisma unui singur gest.
La nivel interpersonal, se întâmplă în mare parte acelaşi lucru. Încrâncenarea ta proprie faţă de o greşeală vine şi din considerentul că aceasta îţi va fi imputată mult timp de acum înainte. În loc să privim greşelile ca prilejuri de învăţare, ele tind să fie privite exclusiv din perspectiva celorlalţi, devenind astfel simple gafe de PR.
În mod ironic, în limba română, atitudinea de a reproșa în mod continuu cuiva o greșeală făcută este tradusă prin expresia a scoate ochii. A lipsi de privire, a orbi pe cel care a greșit. A tăia printr-un gest definitiv (a scoate ochii) o șansă de revenire.
Tirania moralistă a privirii celorlalţi nu doar că refuză învăţarea din greşeli, însă satisface şi dorinţa majorităţii de a vedea doar pe alţii greşind.
Din orice unghi ai privi, greșelile sau succesele proprii nu epuizează universul personal a unui individ. Cu alte cuvinte, suntem mai mult decât orice greșeală pe care o facem, la fel cum uneori suntem mai puțin decât propriile succese.
Din orice unghi ai privi, nicio greșeală și, în consecință, niciun succes nu ajunge să spună ultimul cuvânt despre ceea ce ești atunci când te privești în oglindă, dincolo de orice borcan cu zacuscă.
Citeam la Cristi despre faza cu lăudatul și mi-am adus aminte de o “superstiție” des întâlnită în tot felul de jocuri și competiții: atunci când joci bine cea mai mare problemă apare când îți dai seama că joci bine.
Mi se întâmplă la biliard, la ping pong, la fotbal sau atunci când vorbesc în public. Dacă bag o bilă, două bile, trei bile și apoi, involuntar, mă gândesc ce bine joc sau ce noroc am, fix atunci greșesc și nu-mi mai iese nimic. Dacă la tenis de masă îmi ies două serve bune și apoi îmi apare gândul că joc bine, fix atunci greșesc. Este mai mult decât o probabilitate, e o certitudine că următoarea servă o voi rata.
Este ca și cum o parte din mobilizarea mea a fost bruită de niște gânduri care nu trebuiau să fie acolo.
La biliard, de exemplu, dacă adversarului tău îi ies câteva mișcări și apoi îl lauzi, e aproape sigur că următoarea lovitură o va greși. Este aproape sigur pentru că ai reușit să îl faci conștient de faptul că e bun, prin urmare, ai reușit să îl impiedici.
Este ca și cum faptul că știi că ești bun te face mai puțin bun.
Reușim să impiedicăm un om atunci când îl facem prea conștient de el însuși, fie criticându-l, fie lăudând-ul. În ambele cazuri producem o indiscreție. Încearcă să lauzi pe cineva și-i vei observa fâstâceala (dacă e modest) sau autoflatarea (dacă e arogant). Oricum, ai reușit să bruiezi ceva. Ai aruncat o lumină asupra unei calități pe care respectivul și-o manifesta în mod natural, iar acum l-ai obligat să și-o conștientizeze.
În clipa în care te gândești ce bun sofer ești vei începe să comiți greșeli.
În lumina acestor “superstiții”, celebrul proverb chinez are și mai mult sens: dacă vrei să distrugi pe cineva, începe să-l lauzi. În schimb, dacă vrei să ajuți un prieten, o simplă și discretă încurajare face mai mult decăt orice laudă.
Când ți se întâmplă o dată, tragi o concluzie.
Când ți se întâmplă a doua oară, tragi altă concluzie.
Când ți se întâmplă de mai multe ori, nu mai tragi concluzii, îți pui întrebări.
În mai 2010, am organizat un eveniment în Piaţa Universităţii, am mers după aprobări la Primăria Municipiului Bucureşti şi îmi aduc aminte că una dintre rezervele și atenționările din acea comisie – compusă din consilieri, reprezentanţi ai Jandarmeriei, Poliţiei etc.) a fost cu privire la capacitatea de a ţine în frâu o mulţime într-un spaţiu public.
“Ştiţi, Piaţa Universităţii este un loc simbolic şi sensibil… Dacă apar oameni care vor începe cu scandări politice, dacă vor veni grupuri care vor confisca evenimentul pentru propria lor agendă?”
Nu s-a întâmplat nimic anormal până la urmă, însă mi-a rămas gândul la grija sau teama cu care autorităţile privesc orice manifestaţie în Piaţa Universităţii.
Evenimentele din ultimele zile au arătat că riscul de a denatura scopul unui protest este unul real. Dacă mai adaugi şi nuanţele politice, probabilitatea devine certitudine. Ce s-a întâmplat acum a confirmat din plin această teamă. Nişte proteste paşnice au devenit lupte de stradă, adevărate confruntări cu forţele de ordine şi prilej de vandalizare.
În ecuaţia ultimelor zile, internetul – cel puţin în România – a arătat din păcate că nu poate coaliza nimic, că nu poate închega nicio energie constructivă la nivel social. Ştirile din ţările arabe cu reţele sociale folosite de protestatari sunt doar un mit pentru România.
Mai mult decât atât, în aceste zile, Social Media autohtonă a arătat un peisaj plin de isterii, dezinformări, băşcălii şi neînţelegere a situaţiei. Nu cred că s-a înţeles miza dezbaterii pe proiectul legii sănătăţii, nu cred că s-a înţeles amploarea nemulţumirilor unor categorii sociale în urma măsurilor de austeritate din ultimii ani şi nu cred că s-a înţeles miza protestelor.
Un semn al acestor miopii a fost constituirea unui hashtag numit #revolutie, canal de comunicare unde au curs glume, poze, filmuleţe, ştiri şi anti-ştiri. De la nişte proteste (care apoi au degenerat în acte de huliganism) până la ideea unei revoluţii este o cale lungă. Pe acelaşi canal au curs idei de te doare capul care porneau de la lozinca Jos Băsescu! până la gândul că trăim într-o dictatură, de la cine sparge magazinul Orange că vreau şi eu un telefon până la cât costă minutul de reclamă în timpul protestelor.
Pe Facebook a fost aceeaşi isterie. Oameni care s-au dus să facă poze, să filmeze HD, tineri care au ieşit în stradă doar de dragul adrenalinei şi fără acel sentiment ultim de chiar nu se mai poate.
La televizor porcăriile s-au ţinut lanţ. Sâmbătă seara eram la un restaurant liniştit cu câţiva prieteni, la câteva sute de metri de toate evenimentele şi, privind imaginile posturilor de televiziune, ai fi putut trage concluzia că tot Bucureştiul arde, că e măcel pe străzi. S-au aruncat cu idei de-a valma, Ce? Nici în ’89 n-am avut nevoie de autorizaţie de protest!, s-a filmat obsesiv o piatră în mijlocul unui bulevard şi s-a folosit retorica stării de asediu (19 civili răniţi).
La fel cum reflexele democratice nu se văd doar când votăm, la fel nemulţumirile cu privire la clasa politică nu se rezolvă cu proteste, cu cât mai puţin cu cât aceste au degenerat. În cel mai bun caz, protestele paşnice pot scutura nişte inerţii şi adormiri politice, pot constitui un mesaj în viitoarele negocieri şi cereri, dar cine le va purta, cine le va face? Un partid, un ONG, reprezentanţii mulţimii?
Când este vorba de exerciţiul democraţiei şi presiunea aplicată guvernanţilor, contează mult mai mult ce facem între tururile de scrutin şi între proteste. În acest spaţiu intermediar şi banal al vieţii de zi cu zi se formează reflexele, se conturează poziţiile şi atitudinile care ar trebuie să arate că românii nu mai sunt uşor de păcălit.
Participarea la viaţa cetăţii nu se face doar în week-end.
Există o legătură între existenţa unei biblioteci cu cărţi într-o casă şi nivelul de educaţie pe care copiii respectivei familii îl pot ajunge. Nu este o legătură cauzală, însă – statistic vorbind – copiii care cresc cu o bibliotecă în casă au mai multe şanse de realizare în viaţă.
Statistic nu înseamnă cauzal, la fel cum nu înseamnă “în mod necesar”, însă statistica este foarte utilă de multe ori. Statistic, cei care iau antibiotice se vindecă mai uşor în urma unei răceli decât cei care nu folosesc antibiotice. Dacă există un aparat de diagnostic care în mod statistic depistează o boală gravă în stadiu incipient, atunci acest aparat ar trebui achiziţionat de fiecare spital.
Statistica este despre şanse. WAIT! There is more to read… read on »
