O regulă bucureșteană spune că, dacă o cursă cu taxiul este sub 10 RON, trebuie să lași 10 RON. Dacă drumul este mai lung, bacșisul poate fi de 2-3 RON. Dacă te costă fix 10 RON, trebuie să ai mărunt în plus. Nimic de comentat aici. În afară de taximetriști, frizerii, chelnerii și ospătarii se bucură de același tratament generos din partea clienților.
Încurcăturile mele au apărut în ultimele zile cu cei care livrează pizza. De regulă, las ceva peste, dar o dată s-a întâmplat să nu am bani decât pentru comanda propriu-zisă. Aveam 50 RON, iar comanda ajungea la 49, 5 RON. Am ieșit din dilemă alegând un sortiment mai ieftin pentru a rămâne ceva de bacșiș.
Mi s-a părut un sacrificiu inutil care a reflectat lașitatea mea de a refuza să dau bacșiș. Am cumpărat mai puțin de teama propriului ridicol.
Următoarea dată, pentru că nu mi-am învățat lecția, Universul m-a pus în aceeași situație, cu aceeași bani ficși. Acum n-am mai făcut rabat și-am bifat comanda de 49.5 RON. M-am frâmântat inutil până a venit pizza, însă tot mă simțeam aiurea.
Răspund la ușă, încerc să fac conversație întrebându-l cât face și îi dau bancnota de 50 de RON.
- Uite, îmi cer scuze că nu am mai mult acum… data viitoare…
Inutil! A simulat că nu-l deranjează, dar victima din mine nu a putut să nu observe cum am stat cu mâna în aer câteva momente.
Am întrebat ieri pe Facebook și am aflat că sunt destui cei care au trecut prin asemenea întâmplări și mă întreb cât de încetățenit este bacșișul dacă imposibilitatea lui pare o lipsă de bun-simț pentru care trebuie să îți ceri scuze.
P.S.: Am găsit aici o listă cu obiceiul bacșisului în diferite țări.
Piticigratis e un tip care scrie cu talent și nerv atât pe blogul propriu, cât şi la Academia Caţavencu. Este cunoscut pentru stilul său satiric, pentru teribilisme, vulgarităţi şi tot felul de accente adolescentine. Recent, s-a înecat cu un subiect mai mare decât propria pălărie şi m-am gândit că are nevoie de ajutor să-şi termine de suflat nasul.
Ideile lui sunt simple: bloggerii sunt niște fomişti care se prostituează pe – evident – bani puțini şi păcălesc agențiile să investească bani în Social Media. Toată schema asta este o modalitate pentru nişte şomeri să nu moară de foame în ciuda faptului că “nimeni nu câştigă mai mult de 10-15 milioane pe lună din blogging”.
Aș adăuga că aceşti şomeri fomişti fac o treabă al naibii de bună să păcălească pe toată lumea de vreme ce se rulează campanii pe bloguri de şase ani şi nu sunt semne că această schemă se va termina undeva în viitorul apropiat. Mai mult, majoritatea campaniilor în Social Media care se desfăşoară acum sunt generate de clienți vechi în parteneriat cu bloggeri cu care au mai lucrat și în trecut.
Aici sunt două concluzii: 1) clientul s-a convins că Social Media are efecte și 2) bloggerii au livrat totuși câteva rezultate. Dacă aceste propoziții ar fi false, toată treaba ar fi fost o bulă care s-ar fi spart acum mult timp.
Majoritatea bloggerilor care câștigă acum bani din blogging sunt aceiași oameni care au scris de plăcere pe blogurile proprii atunci când toată treaba nu genera niciun venit și probabil vor scrie și când veniturile vor dispărea.
Nedumeririle lui Radu – aşa îl cheamă – sunt cu atât mai strigătoare la cer pentru el însuşi cu cât, parcă într-un concurs al virilităţii virtuale, proclamă că blogul său are 3-4.000 de unici pe zi din trafic direct. Înțeleg că lucrurile sunt destul de confuze: el însuși nu câștigă niciun ban cu propriul blog, iar alții cu trafic mai mic câștigă – e posibil – mai mult decât un jurnalist pe plantație.
Observ, mai ales în ultimii doi ani, o tensiune venită din partea multor jurnaliști care s-au găsit descoperiți în noul peisaj creat de Social Media. Mulți s-au trezit fără loc de muncă și s-au văzut obligați să aleagă calea blogging-ului. În plus, mulți au observat că se izbesc de bloggeri atunci când se negociază bugete, atunci când se distribuie invitații la un eveniment sau atunci când primesc mașini în teste, iar tot peisajul acesta creează destul disconfort.
Închei în notă anecdotică și răutăcioasă. Ultima dată când m-am întâlnit cu Radu am împărțit amundoi aceeași piscină – de la ambele capete ale bastonului – din cadrul unui complex turistic, la Festivalul ANONIMUL. Eu eram cazat acolo la invitația unei corporații, el era cazat în sat pentru că bugetul revistei la care lucrează nu și-a permis mai mult. Eu am trăit câteva experiențe pe care le-am împărtășit pe blog, el se ruga de Patapievici să-i acorde un interviu în numele unui coleg de presă care la acel moment era prea afumat să se ridice din pat.
Uneori te naști cu ele, alteori le finisezi pe parcurs, însă întotdeauna te vor însoți. În orice moment te-ai analiza cu sinceritate, vei observa la tine însuți o listă deloc onorantă cu defecte.
Unele sunt locale, altele își parazitează întreaga personalitate. Unele se manifestă în anumite situații, iar altele nu discriminează când e vorba să se arate. Defecte care uneori se transformă în greșeli, iar alteori te ajută să te ferești de unele situații și să nimerești în altele.
Pornesc această discuție de la propria listă – kilometrică, ar spune unii – cu defecte și de la observarea acelor defecte care mi-au influențat deciziile și gestionarea unor situații cu care m-am întâlnit sau pe care mi le-am căutat de-a lungul timpului:
Sunt lipsit de disciplină. Momentele când – din afară – par discplinat sunt acelea în care chiar îmi place ceea ce fac şi nu simt rigorile niciunei discipline.
Mă plictisesc repede. De activități, de nișe, de situații, de lucruri și de unii oameni.
Sunt impulsiv. Un defect episodic, dar al naibii de accentuat atunci când se manifestă.
Mă arunc cu capul înainte fără să mă gândesc. Uneori mi-a mers, alteori nu mi-a mers. Uneori s-a numit curajul de a risca, iar alteori s-a numit greşeală crasă.
Mă grăbesc. Un defect probabil în legătură cu plictisul precoce de mai sus.
Nu sunt răbdător cu neîndemânarea – sau ceea ce calific eu drept stângăcie de orice fel – celor din jur. Multe puncte în minus la capitolul diplomaţie. Prefer oamenii siguri în banalitatea lor în locul celor inteligenţi şi nesiguri.
Sunt laturi ale personalităţii mele cu care care sunt inhibant de sincer, la fel cum sunt teritorii ale sufletului unde m-am obişnuit să mă mint.
Mă las purtat de succesele pe care le am la fel de uşor cum mă las paralizat de eşecuri.
Public asemenea articole pe blog.
Bineînţeles, lista nu se opreşte aici. Ce poţi face cu propriile defecte? Le corectezi în speranţa că vei scăpa definitiv de ele? Te consolezi că te vor umări toată viaţa şi începi să lucrezi doar la damage control? Le transformi în arme sau în scut?
Într-un film de-al lui Almodóvar era un personaj (regizor, cred) care căuta ştiri “ciudate” pentru a le folosi ca inspiraţie în viitoarele sale filme. Una dintre acele ştiri era despre un motociclist care murise în timp ce conducea, iar motocicleta a continuat să meargă nu ştiu câţi kilometri… având un mort deasupra.
În mare maculatură a ştirilor, se pot găsi unele care pot servi ca inspiraţie atât pentru filme, cât şi pentru cărţi. Atât pentru închisori sau spitale, cât şi pentru cabinete de psihiatrie. Pe scurt, sunt ştiri din care afli lucruri utile despre natura umană sau ştiri atât de absurde şi rare încât crezi că sunt inventate sau că se pot întâmpla o dată la un milion de ani.
Un condamnat a dat în judecată cuplul pe care-l răpise, acuzându-l că nu l-a ajutat să scape de poliţie.
Din această ştire înveţi că sunt situaţii unde logica chiar nu te ajută. E firesc şi logic să te gândesc că oamenii pe care tu îi răpeşti – şi stau sub ameninţare – ar trebui să te asculte şi sa te ajute la nevoie, dar nu se întâmplă întotdeauna aşa.
Pepsi: “Nu poți să găsești un șoarece în Mountain Dew pentru că băutura îl dizolvă”. O întâmplare care arată în mod clar limitele sincerităţii în declaraţiile publice. De unde ştiau efectele asupra soarecilor? Asta înseamnă că există sticle cu soareci dizolvaţi de care nu ştie nimeni?
Un prizonier italian cere să fie trimis înapoi la închisoare decât să mai fie lăsat la austerii călugări capucini. De unde aflăm că sunt mănăstiri unde se trăieşte mai prost decât în unele închisori. Situaţia este cu atât mai absurdă cu cât, în cazul închisorilor, oamenii sunt constrânşi să trăiască astfel pe când, în cazul mănăstirilor, totul se petrece de bunăvoie şi nesilit de nimeni.
Coreea de Sud a montat un brad la graniţa cu Nordul. Phenianul: “E o încercare de război psihologic”. Doar citind această banală ştire, îţi dai seama că paranoia se distribuie şi la nivel instituţional, iar o faptă bună (a unora) poate deveni o tortură (pentru alţii).
Știm cu toții că glumele ascund anumite adevăruri și că poți comunica sau sugera anumite adevăruri incomode ambalându-le într-o glumă sau într-o ironie. Nu este ușor să folosești această tehnică pentru că e nevoie de o anumită doză de subtilitate care, la urma urmei, necesită inteligență. O trăsătură care pare distribuită inegal.
Poza de mai sus – văzută pe Facebook – este o glumă. Dacă este voită sau involuntară, deocamdată, nu știu să apreciez. Ce este și mai interesant în cazul de față e faptul că gluma este teribil de credibilă. Sunt șanse mari să fie chiar așa, sunt șanse mari să existe un asemenea om ajuns în pragul disperării cu privire la deranjurile constante de la ușa apartamentului său.
Șansele acestea sunt de două feluri. În primul rând, cu toții am fost deranjați de promoteri, prozeliți, tineri care strângeau bani pentru o cauză socială sau de sondaje care se transformă în discursuri de vânzare. În al doilea rând, cu toții am avut de-a face, într-un moment sau altul, cu oameni care păreau în mod constant cu capsa. Oameni care se răstesc din te miri ce, oameni deranjați de lucruri mărunte, oameni care își precipită gesturile în cele mai banale situații.
Cu alte cuvinte, atât evenimentele deranjante, cât și un anumit tip de oameni, fac că poza de mai sus să fie desprinsă din realitate.
Românii par în general cu capsa pusă dintr-un prost management al situațiilor tensionate. Îndură o dată, de două ori, de trei ori și apoi reacționează disproporționat în al patrulea caz (care, de multe ori și în mod obiectiv, este mai puțin deranjant decât primele trei. De exemplu, dacă ți se taie calea de trei ori, te vei enerva la culme apoi când cineva din fața ta merge prea încet.
Este o răbdare prost plasată, un fel de las de la mine cu nuanțe de lașitate, care în loc să rezolve problemele trecute și prezente deja le anticipează pe cele care vor veni.
Revenind la gluma din poză, am apreciat cel mai mult logica și coerența textului. Dacă, în anumite situații, se întâmplă aia și aia, eu voi reacționa în următorul mod. Altfel, omul pare sănătos și rezonabil, se previne pe sine și îl avertizează și pe ceilalți de anumite conjuncturi nedorite care pot provoca damblagirea unor persoane.
mIRC, BNC, cservice, ban, operator, user, asl plz, flood, am 499, cine mi-a dat suspend, abonament full night, nick.
Dacă toate cuvintele de mai sus ţi se par necunoscute şi nu le poţi încadra într-un context, înseamnă că nu ai cunoscut acea perioadă de începuturi ale internetului în România, între 1998-2003.
Când mIRC-ul era popular, când existau 5-6 internet cafe-uri într-un oraş de 20.000 de locuitori, când aveai poze scanate, când călătoreai în alt oraş să te întâlneşti cu persoana cu care ai conversat pe net, când a cunoaşte pe cineva de pe mIRC era o epifanie în sine.
Titlul e mai mult un cârlig, marea nu este chiar atât de spectaculoasă toamna, însă oferă anumite senzaţii pe care nu le simţi în sezonul estival.
În primul rând, este mult mai frig. Mai frig decât în Bucureşti, mai frig decât la Craiova. Deşi am plecat pe vreme noroasă din Bucureşti, iar în Constanţa batea soarele amiezii, pe faleză putea simţi diferenţele de temperatură şi de curenţi de aer. Lume puţină, probabil doar localnici, locuri de parcare la discreţie.
Am profitat de ocazie – dacă tot mă trezisem cu chef de plimbare – şi am mers şi până-n Mamaia unde senzaţia de loc părăsit a fost cea mai pregnantă. Mergeam printre alei şi parcă eram picat din alt timp imaginându-mi aglomeraţia estivală. Totul era închis, pe plajă o tipă îşi plimba câinele, iar undeva mai departe se vedeau doi muncitori.
Când am anunțat pe Facebook, undeva pe mijlocul lui iulie, că vreau să dau de permis și caut câteva recomandări de instructori auto, câțiva au fost uimiți că încă nu aveam carnet de conducere. Provin dintr-o familie unde, la 18 ani, permisul este la fel de subînțeles ca micul dejun, am un unchi și un văr ambii instructori auto, însă tot ce a însemnat pasiune pentru mașini și condus a trecut pe lângă mine.
În primăvară am început să mă muncească gândul, însă abia la începutul lui iulie, după ce-am revenit de la Paris, am avut timp să fac ceva în direcția asta. La sfârșitul lunii am început școala, cursurile mai precis, însă apoi plecările mi-au amânat lecțiile de condus spre jumătatea lui august.
Au urmat apoi zile pline când mă trezeam devreme pentru a urca la volanul mașinii de școală. Zile când reveneam acasă la 10 dimineata deja obosit, însă nerăbdător pentru a doua zi. Am tăvălit în toate sensurile Regulamentul, începusem să fac chestionare în mod obsesiv, să-mi notez greșelile și să fac notițe cu excepțiile. Nu mai simțisem din facultate atâta manie de a studia.
Dintr-un simplu lucru pe care îl doream bifat, condusul a început să mă prindă, să îmi placă din ce în ce mai mult și deja începusem să număr zilele. Pe 8 septembrie am dat sala și mi-e imposibil de descris ce am simțit atunci când am aflat că sunt programat pentru traseu abia pe 6 octombrie.
Deja îmi disperasem prietenii cu noua mea pasiune, cu ce voi face când mă voi vedea cu permisul în mână, unde voi călători, ce mașină vreau să-mi cumpăr și așa mai departe.
Mai luasem încă trei sedințe înainte de a da traseul (Constantin Pantel mi-a fost cel mai bun instructor pe care îi putem găsi, mulțumesc Ioanei pentru recomandare), iar în ziua cea mare am avut mai mari emoții decât atunci când am dat bacul. Mi s-a părut că am prins cel mai sever polițist, îmi tremura piciorul pe ambreiaj la manevre banale, iar la final, când mi-a spus că am luat, nu mi-a venit să cred.
Dacă joi am dat traseul, iar vineri după-amiază permisul era eliberat, sâmbătă dimineață eram deja pregătit de drum. A urmat cea mai frumoasă excursie cu un Golf 4 pe Transfăgărășan în, probabil, ultimul week-end deschis pe anul acesta. Până sus vremea a fost blândă, însă la Lacul Bâlea am găsit parcă un alt univers.
Atât de mult timp îmi refuzasem acest gând, încât ideea de a avea permis mi se părea neverosimilă. Raluxa are totuși dreptate: este foarte tare sentimentrul să fii începător în ceva și să ai în față posibilitatea de a descoperi lucruri noi.
Atunci când mulţumim transmitem informaţii despre noi înşine, informaţii care uneori ne pot face să ne simţim vulnerabili în anumite situaţii. Atunci când mulţumim expunem celorlalţi câteva dintre valorile noastre, lăsăm să se întrevadă ce ne satisface, ce ne mulţumeşte, ce ne flatează, ce calităţi avem şi ce slăbiciuni.
Dacă mă săruţi, iar eu îţi mulţumesc, ce informaţii ţi-am transmis de fapt despre mine? Că sunt amabil, că sunt ironic, că sunt nesărutat de mult timp, că sunt nesigur, că sunt uşor influenţabil, că am o părere proastă despre mine?
Teoria că oamenii mulţumesc destul de rar pentru că se expun social atunci când o fac se poate verifica în mod paradoxal şi în cazul râsului. Atunci când râdem transmitem informaţii “intime” despre noi înşine. În funcţie de contextul social în care izbucnim în râs, ceilalţi pot afla o mulţime de lucruri despre noi. Prin râs ne exprimăm anumite preferinţe, anumite prejudecăţi, anumite reacţii care transmit câte ceva despre sistemul nostru de valori.
Ştiind acestea, nu este de mirare cât de mulţi oameni îşi acoperă gura cu mâna atunci când râd. Dincolo de indicele de timiditate, a-ţi acoperi râsul – atunci când nu este cenzurat de un context specific, un examen de exemplu – este un indicator perfect care reflectă o valoare socială slabă.
De asemenea, râsul contribuie enorm la construirea atracţei erotice (care este mentală, nu fizică). Există destul adevăr în vorba care spune că o femeie pe care o faci să rădă este pe jumătate cucerită. Prin râsul ei, afli destule lucruri despre ea, la fel cum ea, la rândul ei, află destule lucruri despre tine atunci când râzi.
Pentru a râde este nevoie de curaj. Nu poți râde atunci când îți este frică și, în plus, râsul necesită expunere și vulnerabilitate care automat cere o lărgire a zonei de confort.
Există un pasaj – comic – în Numele trandafirului în care un personaj trage concluzia că râsul vine de la Diavol, însă cine crede ce citește prin cărți?
Există în viaţa fiecărui bărbat “luat” momente când este abordat de către femei cu presupunerea că este liber. Lucru normal până la un punct şi situaţie flatantă în unele cazuri. Problemele apar atunci când eşti abordat într-un anumit mod chiar şi atunci când se ştie că în viaţa ta există cineva.
Înţeleg că mentalităţile se schimbă şi acum, ca bărbat, ai mai multe şanse să fii agăţat decât acum, de exemplu, 5 sau 10 ani. Femeile au devenit mai îndrăzneţe, mai proactive şi au mai puţine ezitări atunci când îşi doresc ceva. Ceea ce este un lucru bun: orice îndrăzneală este la urma urmei recompensată cumva sau altcumva.
Ce nu pot înţelege este presupunerea multor femei că bărbaţii îşi doresc doar sex. Chiar media, filmele porno şi poveştile prietenelor înşelate pot crea această percepţie, puţin discernământ nu ar strica.
Am să dau din casă, însă mai bine o spun acum decât să o ascund sub tastatură: bărbaţii îşi doresc experienţe, în timp ce băieţii visează doar la sex. Închipuit sau real, băieţii urmăresc sexul ca suprema victorie faţă de ei înşişi şi faţă de prieteni.
Problema acelor femei care se cred dezgheţate şi îndrăzneţe este că ţintesc doar spre ultima categorie menţionată mai sus şi ajung să creadă că toţi masculii din jurul lor sunt la fel şi merită băgaţi în aceeaşi oală plină cu hormoni.
Spre deosebire de băieţi, orice bărbat care îşi preţuieşte timpul şi propriul timp îşi doreşte experienţe care pot aduce un plus de semnificaţie vieţii sale şi ştie că nicio femeie care transmite semnale ieftine – aici e altă discuţie – nu va putea împlini această nevoie.
