Eram în plimbare prin Bacău și ne-am spus – cum în București nu prea am avut timp – să mergem și la un film.
Așadar, mă duc la film cu prietena mea. Aș fi preferat Sherlock Holmes 2, însă puterea mea de negociere în cuplu mi-a arătat că e o idee bună să vedem – acum de Sărbători, nu-i așa? – New Year’s Eve. Un film absolut frumos, cu o distribuție de zile mari, cu scene haioase și mesaje optimiste.
După o perioadă plină, după o zi în care plecasem din București la 6 dimineața, a vedea un film împreună mi s-a părut cea mai cuminte și mai odihnitoare experiență. La cinci minute după ce a început filmul, o gașcă de trei puști a intrat în sală. Nu i-aș fi observat dacă nu și-ar fi făcut simțită prezența încă din holul de la intrare. O gălăgie intrase în sală încă de atunci când cei care o produceau nu puteau fi văzuți.
Au urcat înconjurați de aceleași replici cu glas tare până la ultimele rânduri, unde eram și noi, și s-au asezat în spatele nostru. Teribiliști și bine dispuși, mi-am spus. Arătau de parcă urmează să își ia buletinul și cine eram noi – cei care ne uitam liniștiți la film – să le stricăm bucuria?
Mă așteptam – dar nu s-a întâmplat – ca, o dată terminat drumul prin întuneric și așezați pe scaunele lor, să se potolească. Le-am atras atenția că suntem la cinema și ar trebuie să vorbească încet dacă tot o fac și s-au cumințit… pentru câteva minute.
Filmul își derula în continuare scenele haioase și emoționante în care actori de mare clasă apăreau unul după altul. Pupături, îmbrățișări, discursuri motivaționale, accentul pe dragoste, atașamentul față de familie și, în mod evident, cum nu e bine să fim singuri de Sărbători.
Subtitrarea era dublată sonor de nesimțirea celor din spate și au mai fost voci din sală care le-au atras atenția, dar nu s-a întâmplat nimic.
Pungi mototolite în mod ostentativ, foieli pe scaune, lanternă aprinsă pentru a căuta nu știu ce, răspunsuri în doi peri, comentarii la replicile din film sau un hai mă taci aruncat altora din sală (mai departe de ei).
Eram cu prietena lângă mine și mă simțeam prost pe scaunul meu. Nu știam dacă să fim emoționați la scena când pică bila de Anul Nou sau să ne fie ciudă că nu puteam să ne bucurăm împreună. Nu știam dacă să râd la anumite scene sau să rămân încruntat pentru ca cei din spatele meu (cu câteva scaune în stânga noastră) să înțeleagă seriozitatea deranjului pe care îl provocau.
Spre final, mă întorc către ei a treia oară și le spun că vor vedea ei după film dacă nu se potolesc. Nu mă așteptam la o corectură a comportamentului lor, nu fusesem convingător și intrasem deja în acea stare de lehamite în care renunți la orice speranță și tragi – pe baza unui incident – o concluzie generală legată de români, România și toate întâmplările proaste care ne aduc aminte de ce suntem unde suntem. Neputință și lehamite.
La final, au coborât din sală cu puțin înaintea noastră când toți se ridicaseră și își căutau hainele așezate pe scaune. Fusese un film frumos, dar a fost stricat de niște de mici golani care s-au comportat ca și cum sala de cinema era bataia de joc pe care probabil o aplicau colegilor mai fraieri când profesorul nu este prezent în clasă. Totul s-ar fi terminat aici, cum se întâmplă în majoritatea cazurilor. Te duci la cinema, uneori nimerești bine, iar alteori prost. Uneori câștigi o experiență, iar alteori te alegi cu o frustrare de pe urma căreia te clătești cum nimerești.
Pe holul de la ieșire, când eu deja mă gândeam la cât de aglomerat va fi în parcare, ne-am oprit să ne aranjăm hainele, am auzit după colț, în fața noastră, replica:
“S-o bați pe mă-ta!”
Nici măcar nu m-am enervat, deși păreau niște preadolescenți cu apucături delincvente, probabil abia își suportau pubertatea, dar am simțit nevoia să le spun câteva de vreme ce știau ce fac.
O iau înainte după ei, cu slaba speranță să îi mai găsesc, însă cu gândul să le spun câteva. Am crescut având un frate mai mic și întotdeauna mi-a plăcut să îl învăț lucruri, să îi împărtășesc ponturi.
Ieșind de pe holurile cinematografului și ajungând în mall-ul propriu-zis, spre suprinderea mea, nu o tăiaseră. Mergeau ținându-se toți trei de gât, se mai împingeau sau mai trăgeau de câte o floare decorativă. Plecaseră de acolo probabil nu cu gândul că au făcut bine ce au făcut (știau că și-au permis lucruri neacceptate de către cei din jur), dar cu tupeul mulțumit că – și de data aceasta – nimeni n-a avut curaj să ia atitudine și au putut – în gașcă – să își bată joc. Nu i-a taxat nimeni pentru gesturile lor de vreme ce câteva atenționări de la mine și de la cei din sală n-au contat.
Mi-am amintit de acele momente în care am fost martorul unor comportamente indecente și nu am reacționat deloc.
Grăbesc pasul și când mă apropii de ei, îi strig:
“Băieți, băieți…”
Se întorc mirați, sfidători, îi salut ca pe niște oameni mari și îi întreb:
“Cine v-a învățat să vă comportați așa într-o sală de cinema?”
Au început să dea vina unul pe altul într-un ping pong de replici binecunoscut.
“Voi nu vă dați seama că peste câțiva ani când veți crește și veți face la fel, ori veți ajunge la Poliție ori, Doamne ferește, o să vă calce oamenii în picioare?”
Atunci le-am dat câte o palmă la doi dintre ei cum luam eu de la profesorii din școală. O palmă care nu era tare, care nu durea, însă care te umilea crunt. O palmă care îți spunea că ești prea mare să iei bătaie, însă nu îndeajuns încât să nu fii lăsat să te prostești în halul ăsta.
Cei de-al treilea se îndepărtase, m-am întors după el și i-am făcut semn să se apropie. Nu eram nervos, nu-mi sărise țandăra sau mai știu eu ce. Văzuse ce le-am făcut celorlalți, văzuse că eram calm și s-a apropiat. L-am luat de gât prietenește și i-am spus ce le-am spus și celorlalți. Acum poate nu suportă toate consecințele faptelor lor, însă în curând, în câțiva ani, continuând în același mod, vor vedea că viața în societate implică responsabilități, respectarea celorlalți și implicit penalizări rafinate sau nerafinate (urmărește filmulețul din articol) pentru orice derapaj.
Am promis că voi scrie și am povestit – fără scuze, justificări sau înflorituri – exact ce s-a întâmplat.
Ce urmează în acest articol este unul dintre cele mai provocatoare experimente în care sunt implicate nu mai puțin de 12 bloguri și se adresează celor pasionați de cultura generală.
Deoarece va aflați pe unul dintre blogurile de milioane ale României, vă invit să răspundeți în comentarii la următoarea întrebare:
Ce scriitor a scris cel mai celebru roman al său în timp ce lucra într-un service auto?
a. Kurt Vonnegut b. Chuck Palahniuk c. Salman Rushdie d. Michel Houellebecq
Următoarea întrebare din cadrul concursului o găsiți pe nwradu.ro!
Premiul: Primele 25 de răspunsuri corecte vor fi punctate de la 25 la 1, KanalD.ro premiind primii 5 participanți care vor cumula cât mai multe puncte răspunzând la cât mai multe întrebări pe care le pot găsi pe blogurile din campanie, cu câte un Prestigio PER5162B, ebook reader dotat cu WIFI, tastatura QWERTY, memorie de 2GB și o baterie care dureaza cât ai citi 15.000 de pagini!
Campania “Bloguri de milioane” este organizată de KanalD.ro, fanii emisiunii putând participa de asemnea și la concursurile desfășurate pe pagina de Facebook Vrei sa fii milionar?.
Update: Mulțumesc pentru participare și felicitări celor care au răspuns corect: Chuck Palahniuk (romanul este Fight Club). Câștigătorii care se vor bucura de acum încolo de câte un eBook Prestigio PER5162B sunt:
Mark-3000 – 180 de puncte
Razvan – 162 de puncte Lucian – 158 de puncte Dorian – 157 de puncte
Sorin – 138 de puncte
Zilele trecute, asistând la un curs de prim ajutor organizat de React cu ajutorul SMURD, prima întrebare a fost de ce aceste lucruri nu predau și la școală. Sunt lucruri utile care uneori – chiar prin schimbarea poziției cuiva inconștient, de exemplu – pot salva o viață.
Acum câțiva ani, mi-a fost atât de rău încât am căzut pe jos în stația de metrou Titan. Ce îmi aduc aminte este un grup de doamne care au început să se contrazică despre cum să mă ajute.
“Să-l ridicăm”
“Să-i dăm apă”
“Să-l scoate afară la aer”
“Să nu-l scoatem afară, aici e mai răcoare”
“Să-i tamponăm fruntea”
Situația nu s-a terminat dramatic, însă sunt destule cazuri în care câteva noțiuni de prim ajutor pot face o diferență majoră.
Proiectul se numește salvez.ro (găsești aici o mulțime de “tutoriale”) și susține campania Fii responsabil când suni la 112! cu un spot destul de elocvent:
Despre cursul de prim ajutor la care am participat au mai scris Andra, Dan, Radu și Manafu.
Înțeleg că simțul umorului este o calitate apreciată pe piață, însă de la umor până la ridicol nu e decât un pas. Nimănui nu îi plac clovnii puși pe glume cu orice preț sau cei care la orice eveniment aduc replici haioase doar de dragul de a fi în centrul atenției.
Nici un mascul nu a dovedit că e alpha fiind amuzant!
Mă uit la înscrișii de pe blogjuan.ro și, deși nu îmi place ce văd, situația era totuși previzibilă. S-au înscris toți buluc la amuzanți de parcă a te arăta romantic echivalează cu a te molipsi de ciumă.
În plus, premiul de la categoria romantică este net superior. A merge la Paris nu se compară cu o banală excursie la Amsterdam. Cât de frumoasă ar fi capitala Olandei, Parisul este Paris. Acel loc de care auzi încă de când ești mic, acel oraș care trebuie vizitat cel puțin o dată în viață, acel colț de lume în care merită să îți duci iubita sau soția.
Ascultă o femeie spunând “Am fost la Paris” și o alta spunând “Am fost la Amsterdam” și vei înțelege diferența. Dincolo de mitul pe care și l-a creat de-a lungul secolelor, Parisul rămâne unul dintre cele mai frumoase orașe din lume. Aruncă o privire pe câteva poze și gândește-te că n-ai văzut decât 1%.
Mai sunt patru zile până la terminarea înscrierilor, iar pe 7 noiembrie vor fi aleși primii cinci bloggeri de la fiecare categorie. Uită-te pe numărul voturilor și gândește-te că ai destule șanse să prinzi finala pentru excursia la Paris.
Credeam ca mi-am învățat toate lecțiile din The 4-Hour Workweek, însă m-am înșelat. Una dintre ideile din carte vizează organizarea zilnică atât pentru a câștiga timp, cât și pentru a ordona evenimentele la care participi în așa fel încât să nu se suprapună.
Acum câteva săptămâni mă uitam cu invidie la Alex Negrea cum își nota conștiincios în Google Calendar un eveniment la câteva minute după ce a primit mailul cu invitația în timp ce eu încă îmi mâzgălesc diversele agende (pe care într-un final reușesc să le încurc) primite cadou de-a lungul anului.
Biletele rezervate pentru Festivalul Enescu s-au suprapus peste o întâlnire promisă de ceva vreme, iar apoi s-au încurcat de plecarea la Iași. Cu privire la Festivalul Enescu, regretul meu a fost cu atât mai mare cu cât – primind mesaje de la câștigătorii biletelor din partea Rompetrol – am citit asemenea reacții:
Buna Adrian,
Tocmai m-am intors de la spectacolul pentru care mi-ai daruit doua bilete.
Desi este tarziu, am avut o zi plina si mai am de lucru, m-am intors plina de energie, pentru ca a fost mai frumos decat ma asteptam si, de fapt, mai toata sala a fost surprinsa decat de buni au fost si cum au intrepretat programul.
Astfel, voiam sa-ti multumesc, din nou, pentru bilete.
sau:
A fost fabulos concertul de aseara! Multumesc frumos, inca o data pentru invitatie!
Paradoxul este că lipsa de organizare consumă mai mult timp decât timpul alocat organizării propriu-zise. Deși stabilită cu multe săptămâni înainte și având posibilitatea de negociere, plecarea la Iași s-a suprapus atât peste evenimentul de lansare Blogoree, cât și pentru cel mai mare eveniment al anului în industria în care activez – Webstock (unde fusesem invitat ca speaker).
Nu sunt genul de om care se scaldă în propriile regrete, însă, când observ tipare care se repetă în jurul meu, îmi dau seama că pe undeva este o lecție de învățat. Sunt momente în activitatea mea de blogger în care am tot timpul din lume pentru toate nebuniile posibile, însă apar momente în care abia am timp să respir, în care ziua abia îmi permite să mă gândesc la mine însumi.
Partea bună – în mare parte a timpului sunt calibrat să văd partea bună – este varietatea și multitudinea de evenimente, campanii și ocazii din care poți alege orice se potrivește blogului cât și domeniului propriu de interes.
Doar cei slabi neglizează aparenţele. Spun acest lucru pentru că a avea grijă, a fi atent la aparenţe necesită multe resurse, iar a avea resurse constituie unul din atributele puterii.
Cu alte cuvinte, oamenii care se ocupă (şi) de aparenţe tind să fie mai puternici decât cei care le neglijează. Nu este o regulă absolută, însă există o puternică corelare între cele două aspecte.
Dacă dincolo de esenţe, te ocupi şi de aparenţe nu poţi primi de la ceilalţi şi de la tine însuţi decât puncte în plus.
În mod firesc, această preocupare nu trebuie să devină exclusivă cum se întâmplă în multe cazuri. Grija faţă de aparenţe completează celelalte preocupări mai “grele” care ţin de lupta cu propriul sine şi zborul în direcţia idealurilor pe care le avem fiecare în viaţă.
Haina face pe om nu este o vorbă inventată de snobi sau de hipsteri.
Ştiu că e o perioadă de concedii, plecări şi tot felul de excursii. Ştiu că am venit duminică seara de pe litoral, iar luni după-amiază plecăm la munte pentru câteva zile. Apoi plecăm din nou şi din nou.
În această perioadă aglomerată cu plecări şi liberă de stres, m-am decis să scriu pe acest blog în fiecare zi. Pe scurt, oricine va intra aici va găsi un articol nou în fiecare zi, scris în prima parte a zilei.
Sunt mai multe motive pentru care această provocare mi s-a părut inspirată.
Îmi place să scriu, însă observ de multe ori că sunt nu sunt constant. Am o mulţime de drafturi pe care, în urma unei mobilizări minime, ar trebui să le transform în articole. Sunt foarte harnic să-mi notez ideile care îmi vin, însă nu întotdeauna le dezvolt şi le împărtășesc celorlalți.
A scrie zilnic presupune o disciplină care în ultimele luni mi-a lipsit. Mai mult decât atât, dincolo de constanţă, provocarea are legătură şi cu modul meu de a-mi organiza treburile zilnice (unde, la fel, am destule lacune).
Știu că nu voi reuși mereu să fiu “la înălțime”, știu că vor fi zile în care voi trage cu patentul cuvintele din mine, însă, pentru cineva care câștigă bani din ceea ce scrie, această provocare este mai mult decât necesară.
Nu va fi un lucru ușor și totuși – până pe 31 august – pe adrianciubotaru.ro va putea fi găsit un articol proaspăt în fiecare zi.
Vor fi zile în care voi publica și două articole, însă pentru acest experiment am nevoie și de ajutorul tău, al cititorului acestor rânduri. Spune-mi te rog despre ce anume ți-ai dori să citești aici și ce subiecte să punem pe masă. Împreună, putem petrece o lună printre gânduri, idei, confesiuni și experiențe comune chiar dacă suntem la 10 km sau la 1.000 km distanță.
La final, vom trage concluziile, voi povesti cum s-a văzut experiența din perspectiva proprie și, cine știe, poate voi continua la fel și în luna septembrie.
Ideea a mai fost încercată acum câțiva ani (și stiu că nu i-a fost ușor) de Bobby Voicu.
Am fost curios ce ai face pentru un bilet la Bon Jovi şi acum îmi este greu să aleg dintre atâtea poveşti. Mulţumesc tuturor pentru comentarii, le-am citit pe toate şi mă bucur că am şansa să descoper nebunii şi pasiuni de la diferiţi oameni.
Înainte de a anunţa câştigătorii, urmăreşte te rog videoclipul de mai jos. Mi se pare o idee nebună şi frumoasă din partea Ciuc de a face teasing şi de a promova unul dintre cele mai aşteptate concerte ale anului aducând muzica live în stradă:
Așadar, avem 4 câștigători, iar aceștia sunt:
1. Alex pentru acest comentariu creativ, amuzant și cu o supriză frumoasă pentru partenerul iubit.
2. Dianapentru acest filmuleț care emană pasiune la fiecare secundă
3. Victor Perdevarapentru ideea nebunească pe care vrea să o facă și apoi să o povestească pe blog
4. Almapentru că şi-a trezit bunica din somn pentru a o întreba dacă merită să câştige biletele la Bon Jovi. Ei bine, a meritat!
Mulţumesc încă o dată tuturor pentru participare, felicitări câştigătorilor şi distracţie plăcută la concert!
Întrebarea din titlul am adresat-o ieri pe Facebook, iar răspunsurile au fost pe măsura provocării. Înainte de a culege câteva răspunsuri primite, dincolo de tonul alarmist, bășcăliile create și căutarea vinovaților în toate direcțiile, vreau să precizez trei lucruri:
1. Nu înțeleg stupoarea multora cu privire la rezultatele slabe. Situația era la fel de proastă și anul trecut, și acum doi ani, și acum 5 ani, doar că nu s-a reflectat în rezultatele oficiale. Sunt o mulțime de licee care anii trecuți aveau o rată de promovabilitate la BAC de 90%, iar anul aceasta abia au scos 15-20%. Cum este greu de crezut că, de la un an la altul, calitatea învătământului a scăzut brusc, concluzia este simplă: situația era la fel și în anii trecut, doar că anul acesta s-a văzut. Anul acesta s-au ascuns mai puţine lucruri sub preş.
2. Nu există o generație Google sau Facebook. Elevii de azi nu sunt mai proști sau mai inculți decât cei de ieri. În 1999 când am dat eu BAC-ul, mentalitatea dominantă era următoarea: de bine, de rău, cam toţi vom lua bacul. Totul se calcula la grămadă, repentenţii erau trecuţi din încheietură şi aproape nimeni nu era lăsat să termine liceul fără o diplomă de bacalaureat.
3. Problema nu este doar a elevilor, a profesorilor, a părinţilor sau a sistemului de învăţământ. Este o criză sistemică la nivelul întregi societăţi.
În timp ce societatea s-a schimbat, în timp ce viitorul se schimbă de la un an la altul, sistemul de învătământ nu a reușit să se calibreze pentru noile provocări. Elevii observă o prăpastie din ce în ce mai mare între şcoală şi lumea în care trăiesc, părinţii nu sunt pro-activi în educaţia copiilor, iar legea învăţământului a fost modificată de 39 de ori între 2000-2010, spune Vlad Petreanu (tablou care conturează mai mult ideea unei cărpeli decât o reformă structurală).
Mai mult, în toată lumea, sistemul clasic de învăţământ are probleme. Este un sistem moștenit din secolul XIX, gândit în urma revoluției industriale să scoată viitori muncitori și cetățeni pe bandă rulantă. Acum, școala pregătește elevii pentru o economie care nu mai există, modelele sunt altele, iar mass media prezintă indivizi care au reușit în viață în ciuda sistemului de învățământ (de la Bill Gates, Woody Allen și alte staturi hollywoodiene la Gigi Becali sau Vanghelie).
Atâta timp cât se evidenţiază nonvalorile, de ce să aşteptăm absolvenţi valoroşi?
ma simt cel putin ciudat ca la 26 de ani sa pot spune cu mana pe inima “pe vremea mea se facea scoala.”
in sfarsit oglinda societatii e curata oglindire perfecta conforma cu realitatea
De 20 ani, subliminal, i-am învăţat pe copii ca intelectualii mor de foame, că şcoala nu foloseste la nimic, că e important să fii şmecher şi să ai tupeu…de ce avem pretenţii la altceva?
Un profesor: Din păcate, dezastrul de anul ăsta e doar un semnal de alarmă, TARDIV, după părerea mea. Aşa cum a fost şi cel de anul trecut-pentru că, la momentul ăla, notele au fost cele mai mici din istorie, aşa cum se întâmplă acum
Practic sistemul nu s-a schimbat prea mult de o perioada destul de indelungata, a primit doar niste “facelift”-uri.
Mie in liceu mi s-a predat html intr-o ora si a trebuit sa prezint un site ca sa primesc nota. La faculta afara din tara..acelasi html mi s-a predat in 2 saptamani..e efectiv penibil ce se cere in Romania.
oglindire perfecta conforma cu realitatea
