Am blog, deci exist
Posted by Adrian Ciubotaru on 26.2.2006
La urma urmei, care este miza unui blog? Ce motiveaza oameni din toate profesiile si categoriile sociale sa-ti tina un jurnal on line public si accesibil oricui?
Dupa multi critici ai literaturii, prima carte moderna a omenirii a fost scrisa de Sfantul Augustin si se numea Confesiuni. O carte in care cineva isi povesteste si isi asuma in mod intim si in acelasi timp public o identitate, o memorie a eului. Spui o poveste si actul povestirii devine poveste, te reinventezi povestind fara sa inventezi despre tine. Augustin a facut acest lucru simplu: a povestit despre el insusi de cand era mic copil si pana la varsta numararii bobocilor. A povestit natural si candid, cu imnuri plicticoase despre Dumnezeu, cu complexe de culpabilitate simpatice (se intreba daca nu cumva a plans prea mult cand era mic deranjandu-si astfel parintii, regreta faptul ca a furat in copilarie pere din gradina vecinului etc.) si a creat astfel un precedent. Primul om care a vorbit prin scris cu el insusi in fata celorlalti. Primul gest curajos a unui monolog oferit judecatii celorlalti si posteritatii.
Ce ar trebui sa inteleg?
O prima concluzie ar fi ca confesiunea este un gest modern, caci presupune asumarea unei identitati conturate, a unui eu (subiect) ce nu este confiscat in mod total ritualurilor comunitatii si culturii din care faci parte. E puterea de a incepe o fraza cu propriul tau pronume.
A doua concluzie ar fi ca un jurnal al faptelor tale trecute si prezente este un gest de curaj, de expunere, de risc. A treia concluzie ar fi ca a tine un jurnal este un gest formator ce nu este deloc neutru evolutiei tale spirituale. A povesti in scris despre tine insuti implica un proces (de cele mai mult ori regenerator) de transformare a propriei persoane.
A patra concluzie este ca a tine un jurnal este un act de libertate igienica fata de imbacseala gandurilor tale ce se freaca prea aproape de evenimentele traite zi de zi. A scrie despre micul dejun de acum cateva ore inseamna a aerisi in mod simbolic intervalul temporal scurs intre micul dejun si gestul povestirii, insemna a incerca sa oferi sens unei activitati ce in mod obisnuit o faci in mod reflex. Scriind despre o intamplare inseamna a crea o perspectiva a gandurilor tale despre acea intamplare. Ocolul pe care gandurile il fac prin scriitura le permite acestora castigarea unei distante fata de evenimentul povestit, o distanta ce contureaza un orizont simbolic ce poate revela multiple aspecte ale unui aceluiasi eveniment. Scriind de doua ori despre acelasi mic dejun (pe care in mod normal il traiesti mecanic) este imposibil sa nu se moseasca un sens camuflat in aceasta banala activitate. Prin scris luminezi o umbra, plivesti o nedumerire, oferi o aripa unui gand timid, neconturat.
A cincea concluzie rezulta in mod natural din cea anterioara: cand aduci in discutie libertatea, chestiunea responsabilitatii apare instant. Exista o responsabilitate hermeneutica fata de evenimentele traite, fata de persoanele intalnite si fata de gandurile avute. Dorinta de libertate fata de propriile limite spatio-temporale o surmontam prin creatie (ce ne va prelungi viata in memoria celorlalti din alte spatii si alte timpuri). Daca dorinta de libertate este structurala, atunci creatia (exact cum spuneau marii filozofi) este o datorie umana, este chipul cel mai firesc pe care-l poate lua conditia umana (e uimitor, nu-i asa?). A fi insemna a fi intru creatie.
A sasea concluzie se leaga de riscurile si consecintele actului de a povesti prin scris un trecut indepartat sau recent, un trecut fizic sau mental. Scriind despre ceva, reconstruiesti acel ceva de pe alte coordonate. Un trecut povestit se schimba cu fiecare rememorare, povestindu-te pe tine ajungi la limita in care eul tau se reconfigureaza intre cel care povesteste si cel care este povestit. Gestionez un gand, manipulez un trecut, schimb o autoperceptie, sustin un prezent si prefigurez un viitor. Trecutul devine fluid prin povestire si ne ofera libertatea de a ne schimba. Daca-mi privesc trecutul prin prisma unui refuz, totul va capata aura ce-mi va justifica lasitatile prezente. Daca in povestirea trecutului, refuzul devine acceptare, spectrul care irizeaza acel trecut se va schimba substantial. Manipulam zi de zi un trecut, modelam zilnic povesti, carpim neincetat intrigi si schimbam macazul cu viteze uimitoare. Daca intr-o zi, in diferite situatii, esti refuzat de zece ori, trecutul tau va deveni umbra care-ti va scoate la iveala situatiile precedente de refuz, iti va confirma destinul tau evident (de a fi refuzat) si te va consola cu vocea subtire a diavolilor proprii. Daca esti acceptat de zece ori, un soare va rasari in trecutul tau ce va lumina destinul tau special si unic, iar umbrele se vor retrage pentru a confirma minunea de care te bucuri acum. Daca voi afla ca voi lua premiul Nobel la toamna, cu siguranta voi gasi in copilaria mea semnele miraculoase ale genialitatii mele indisciplinabile si traiectoriei marete de mai tarziu.
Trecutul este in mod constant manipulat pentru a putea topi prezentul in filtrul cu care vom privi viitorul. Prin scris nu facem decat sa fim contemporani cu renasterea permamenta a ceea ce in noi se cheama om.
Astfel modernitatea faptului de a tine un jurnal este reglata prin conlucrarea mai multor factori: o responsabilitate sociala, o dorinta de libertate, inclinatia fireasca catre creatie si orgoliul legitim de a deveni vizibil dincolo de granitele tale si interesul sincer fata de propria evolutie prin actul socializarii publice cu tine insuti. Actul public al exprimarii gandurilor tale este un gest de factura etica, nicidecum o exhibitionism gratuit, o epatare de salon sau o expresie a unor indivizi marginali. Este modul prin care prezenta simbolica a celorlati contureaza coerenta identitatii mele ce se manifesta prin cel mai originar si demn gest uman: creatia. In orice jurnal prezenta celorlalti creaza fundalul gandurilor celui care scrie, ceilalti nu pot fi abstractizati ca potentiali cititori, prin urmare, a scrie un jurnal este un gest profund dependent de procesul de socializare, proces ce este considerat (in toate cartile de psihologie) a fi esential pentru supravietuire, maturizare, evolutie.
Daca Dumnezeu a murit, povestile noastre si-au pierdut (prin tacerea unui raspuns) cel mai mare receptacol. Daca cerurile au devenit opace pentru visele noastre, atunci privirea celorlalti a devenit ascultarea unei rugi. O intamplare nepovestita este secretul ce te va macina, o poveste nescrisa este ca o prajitura ce eziti s-o oferi celorlalti si care in final, se va strica, o zi fara sens este ca o dihanie ce-a intrat in tine si-a murit acolo. Daca Dumnezeu a murit, noi suntem singuri. Daca sunt singur, ceilalti devin vitali pentru fiinta mea. Interconectarea, interdependenta de ceilalti o simt in globule, nimeni nu mai moare acolo populand o harta de dincolo de viata, cu toti murim aici lasand un urma o poveste, lasand in urma ceea ce vom fi pentru totdeauna atunci cand nu vom mai fi. A scrie despre tine insuti trebuie sa fie ca marketingul unui zambet.
Random Posts
Comments
2 Responses to “Am blog, deci exist”Trackbacks
Check out what others are saying about this post...-
[...] motivele pentru care e bine sa ai un blog (poate doar la tv), insa uneori am incercat sa divagez – Am blog, deci exist, iar alteori am incercat sa fac un profil caricaturizant – Viata de blogger si recent, am recidivat [...]
-
[...] caz mai usor de presupus. Despre motivatia oamenilor de a tine un jurnal online Adrian vorbeste aici. Adaug un citat care mie mi-a placut mult: “Daca Dumnezeu a murit, povestile noastre si-au [...]
Comments
Powered by Facebook Comments