În primul rând, vreau să îți mulțumesc pentru votul de aici. A contat să văd atât aprecierea motivului ales pentru dezbaterea de mâine, cât și – sper -verdictul asupra calităților actoricești implicate în realizarea filmulețului.
În al doilea rând, știu că am vorbit aici despre un studiu despre bere pe care n-am reușit să-l fac de unul singur, dar cei de la Ciuc au știu să adune răspunsurile de pe toate blogurile implicate și au compilat un grafic interesant cu motivele pentru care consumăm bere sau alegem un tip de bere în detrimentul alteia.
În al treilea rând, vreau să recomand efortul făcut de una dintre echipele concurente: Bobby Voicu & Gabriel Radu. Am savurat clipurile pe care le-au făcut aici sau aici sau aici. Au dovedit că la provocarea lansată de Ciuc Premium se poate răspunde cu mult umor şi multă creativitate.
Am emoţii pentru mâine. Dezbaterea va fi transmisă live pe pagina Ciuc de Facebook, de la ora 16:00, iar confruntarea este cu siguranţă o premieră şi lasă loc de multe lucruri neprevăzute.
Atunci când nu sunt dezinteresat, sunt un simplu amator când este vorba de politică. Nu cunosc anumite contexte, nu înțeleg anumite ieșiri și nu reușesc să pun într-o perspectivă mai largă anumite evenimente, anumite măsuri și anumite personaje politice.
Pe scurt, dincolo de lipsa de informare pe care o pot corecta citind anumite știri și anumite articole, am nevoie – pentru a înțelege o parte a prezentului – de editoriale, de puncte de vedere din partea unor lideri de opinie care sunt la curent și își asumă luări de poziție atât în disonanță, cât și în acord cu puterea.
În aceată căutare de lămuriri cu privire la evenimentele ultimelor săptămâni (protestele, chestiunea legii sănătății, măsurile de austeritate etc.) blogosfera nu m-a ajutat aproape deloc. Nu am putut găsi pe bloguri nici poziții competente, nici analize de fond, la fel cum nu am reușit să găsesc bloggeri care au luat poziții coerente față de ultimele evenimente politice.
Mi-aș dori un studiu despre subiectele care populau principale bloguri din România înainte de proteste și cum acestea s-au impus ca subiect principal (sau nu s-au impus) pe aceleași bloguri. Tot tabloul manifestă o luare totală prin surprindere și un dilentantism sufocat de atitudini de la gura celor trei mese pe zi sau de ineditul şi coolness-ul situației.
Concluzia deloc flatantă la care am ajuns a pornit de la un simplă comparație cu presa tradițională și cu celelalte platforme de comunicare (voxpublica.ro, contributors.ro, criticatac.ro) unde am găsit totuși, dincolo de gargara obișnuită, mai multă competență și mai multă atitudine.
E posibil să-mi fi plasat greşit aşteptările, însă din perspectiva acestor aşteptări, blogosfera şi-a arătat limitele atât ca impact, cât și din punctul de vedere al consistenței, în comparație cu presa tradițională, cu jurnalismul profesionist (atât cât există) și cu nișele unde competențele în ce privește analizele politice și economice au avut mai mult timp să se contureze.
Dacă un simplu cetăţean care ar fi frunzărit blogurile în aceste săptămâni, cel mai bun lucru pe care l-ar fi găsit – în imensa cantitate de maculatură – ar fi fost trimiterile către link-uri din presa locală şi internaţională.
Lipsa de maturitate politică în rândul blogosferei (pornind de la simpla definiție cu treburile cetății) mi-au arătat două concluzii triste: nu există competență şi nu există atenţie.
Blogurile au dovedit că sunt bune la un singur lucru: a duce mai departe mesajele pornite din altă parte şi a comenta (fără coerenţa unei atitudini şi fără consistenta unui editorial sau a unei analize) poziţiile luate de alţii. Blogosfera a arătat că ştie să fie doar reactivă la naraţiunile pe care alţii le impun, iar din această perspectivă… mai este mult până departe.
Am văzut zeci de documentare despre criza globală (am o curiozitate până la risipire), dar parcă acesta – produs de BBC – m-a lămurit cel mai bine în multe chestiuni:
Două mașini primite în test drive m-au lipit sentimental de marca Ford apreciiind atât rezultatul final atunci când ești la volan, cât și istoria de peste un secol a constructorului american.
Ma jos este un filmuleț găsit pe contul YouTube al Ford Romania despre un roadtrip de la Roma la Edinburgh – 2500 km – cu mai puțin de două rezervoare de combustibil.
Toate cărțile de dezvoltare personală îți spun că este bine să greșești, înveți, capeți experiență și, prin urmare, te dezvolți. În plus, a greși este rezultatul dorinței de a face ceva, iar acesta este totuşi un lucru bun de vreme ce mulți oameni nu-și duc la îndeplinire dorința de-a face ceva.
A greși este o experiență mai plină de învățăminte decât atunci când îți iese ceva. Atunci când greșești, te izbești de un prag şi ești forțat de împrejurări să îți pui întrebări, să cauți niște răspunsuri și, în cel mai bun caz, să corectezi.
Nimic nou până aici. ideea că greșeala este un bun profesor o găsești în toate memoriile și biografiile și este susținută, uneori prin deculpabilizare, în aproape toate terapiile. În plus, chiar și în religia iertării, păcatele se răscumpără.
La nivel personal, greșeala este un prilej de învățare atunci când nu se întâmplă în mod repetat. Always make new mistakes pare un îndemn decent. Repetarea unei greşeli arată că nu ai învăţat prima oară şi că nu ai fost destul de inteligent să înţelegi mai mult din ceea ce ai trăit, iar… ‘the unexamined life is not worth living’.
În România însă, cel puțin la nivel public, percepţia asupra greşelii este ușor distorsionată. Înainte de a suporta tu însuţi consecinţele greşelii, ceilalţi din jur te vor arăta cu degetul în secunda unu. Eşti pus la zidul infamiei fără nicio ezitare parcă din aceeaşi dorinţă a spectatorilor de a vedea sânge pe arenele unde gladiatorii se luptau între ei.
Când nimeni nu străluceşte a puritate, este foarte uşor a cauta greşeli care – ridicate la rangul de definitivului – descalifică orice gest prezent.
Acum mulţi ani, când George Pruteanu avea celebra emisiune Doar o vorbă să-ţi mai spun şi când apoi a intrat în politică, prin vocea presei, greşelile tinereţii sale au ieşit la iveală. Se pare că domnul intelectual şi politician (prea naţionalist pentru gustul meu), în tinereţe, atunci când era în armată, ar fi furat un borcan cu zacuscă. Pentru mulţi din detractorii săi, orice gest prezent a devenit subit lipsit de orice valoare: omul devenise ultimul om, cândva furase zacuscă.
În presa comunistă, după război, când începuse prigoana asupra intelectualilor, cea mai folosită tehnică de discreditare era aceea de a aminti în permanență greșelile tinereții (de dinainte de război) pe care aceștia le făcuseră. Greșeli publice sau personale, nu conta. Era cea mai la îndemână tehnică de discreditare de vreme ce toți greșiseră cumva. Făță de ceilalți, față de regimul politic, față de colegii din breaslă, față de ruși, față de studenți.
Mai târziu, Securitatea va folosi aceeași tehnică pentru a recruta informatori. Ți reamintea în permanență greșelile tinereții (un furt, o infidelitate, o datorie sau o simpatie occidentală) ca mijloc de presiune și de convingere pentru alte greşeli… viitoare.
Această atitudine o întâlnești acum și în politică, și în presă, și pe bloguri. Un gest prezent este interpretat (doar) din perspectiva unei greșeli trecute în formulări de genul “tu vorbești? care acum câțiva ani…”, “cutare îl critică acum pe Băsescu, însă a uitat că acum câțiva ani…”.
Această atitudine conține prespunerea că orice greșeală este fatală şi definitivă: omul care a făcut-o atunci (acum câţiva ani) este acelaşi şi acum şi, indiferent ce a facut şi ce face cu viaţa sa, prezenţa sa pe această lume trebuie chestionată prin prisma unui singur gest.
La nivel interpersonal, se întâmplă în mare parte acelaşi lucru. Încrâncenarea ta proprie faţă de o greşeală vine şi din considerentul că aceasta îţi va fi imputată mult timp de acum înainte. În loc să privim greşelile ca prilejuri de învăţare, ele tind să fie privite exclusiv din perspectiva celorlalţi, devenind astfel simple gafe de PR.
În mod ironic, în limba română, atitudinea de a reproșa în mod continuu cuiva o greșeală făcută este tradusă prin expresia a scoate ochii. A lipsi de privire, a orbi pe cel care a greșit. A tăia printr-un gest definitiv (a scoate ochii) o șansă de revenire.
Tirania moralistă a privirii celorlalţi nu doar că refuză învăţarea din greşeli, însă satisface şi dorinţa majorităţii de a vedea doar pe alţii greşind.
Din orice unghi ai privi, greșelile sau succesele proprii nu epuizează universul personal a unui individ. Cu alte cuvinte, suntem mai mult decât orice greșeală pe care o facem, la fel cum uneori suntem mai puțin decât propriile succese.
Din orice unghi ai privi, nicio greșeală și, în consecință, niciun succes nu ajunge să spună ultimul cuvânt despre ceea ce ești atunci când te privești în oglindă, dincolo de orice borcan cu zacuscă.
Notă: Înainte de-a citi articolul, vă spun pe scurt: am ajucat – alături de Sergiu Floroaia – în primul meu spot, am fost proprii scenariști, rezultatul final este aici, iar dacă îți place ideea sau jocul actoricesc, votează-ne și du vorba mai departe.
Toată treaba cu berea – inițiată de Ciuc Premium- deja se îngroașă. S-au răscolit bloguri și rețele sociale în căutarea motivelor pentru care bem bere, iar lideri de opinie, A-Listeri, comedianți și actori și-au pus la treabă prietenii și fanii pentru a descoperi acel motiv mai bun decât gustul.
După o săptămână de sondaje și studii mai mult sau mai puțin pe față, toată căutarea s-a redus la 5+1 motive pentru care un om obișnuit bea bere, iar în spatele acestor motive s-au constituit cinci echipe care vor concura cu cea a gustului într-un concurs de dezbateri:
- berea se bea pentru distracție: Alexandru Negrea & Grasu XXL
- berea se bea pentru că poți: Adi Hădean & Teo
- berea se bea pentru stare: Adrian Ciubotaru & Sergiu Floroaia
- berea se bea în mod responsabil: Chinezu & Florin Busuioc
- berea se bea pentru socializare: Bobby Voicu & Gabriel Radu
- berea se bea pentru gust: Răzvan Exarhu & Adrian Georgescu
Fiecare echipa și-a făcut un spot de prezentare, iar filmulețele cu pricina pot fi găsite în cadrul aplicației Dezbatere Ciuc de pe Facebook.
După douăzeci de ani de înjurat in faţa televizorului, sau de răguşit inutil in stradă, doar pentru a fi dezamăgiţi de aceiaşi politicieni care s-au plimbat pe la toate partidele, e limpede că nu mai avem ce aştepta de la ei. Să ai revendicări de la actualii politicieni şi să te aştepti să le şi rezolve, înseamnă să îi suspectezi de bună-credinţă.
De 20 de ani, a vota în România a însemnat să alegi răul cel mai mic. Mergând pe drumul ăsta, am ajuns sa acceptăm că e ok “să fure, că toţi fură, dar să mai facă ceva şi pentru noi”. Adică să trăim din mila hoţilor. Tu furi de la tine de la serviciu? Nici noi. Și atunci, cât de proşti am fi dacă am încerca din nou aceleaşi soluţii păguboase?!
Partidele actuale nu sunt nici de stânga, nici de dreapta. Nu reprezintă, de fapt, pe nimeni, pentru că nu au fost create să ne reprezinte pe noi, ci pe ei. Ele sunt doar de-a stânga şi de-a dreapta bugetului de stat, pentru că din el se hrănesc şi pentru că au aceiaşi părinţi: foştii activişti şi pasivitatea noastră. Citește întreg manifestul.
Citeam la Cristi despre faza cu lăudatul și mi-am adus aminte de o “superstiție” des întâlnită în tot felul de jocuri și competiții: atunci când joci bine cea mai mare problemă apare când îți dai seama că joci bine.
Mi se întâmplă la biliard, la ping pong, la fotbal sau atunci când vorbesc în public. Dacă bag o bilă, două bile, trei bile și apoi, involuntar, mă gândesc ce bine joc sau ce noroc am, fix atunci greșesc și nu-mi mai iese nimic. Dacă la tenis de masă îmi ies două serve bune și apoi îmi apare gândul că joc bine, fix atunci greșesc. Este mai mult decât o probabilitate, e o certitudine că următoarea servă o voi rata.
Este ca și cum o parte din mobilizarea mea a fost bruită de niște gânduri care nu trebuiau să fie acolo.
La biliard, de exemplu, dacă adversarului tău îi ies câteva mișcări și apoi îl lauzi, e aproape sigur că următoarea lovitură o va greși. Este aproape sigur pentru că ai reușit să îl faci conștient de faptul că e bun, prin urmare, ai reușit să îl impiedici.
Este ca și cum faptul că știi că ești bun te face mai puțin bun.
Reușim să impiedicăm un om atunci când îl facem prea conștient de el însuși, fie criticându-l, fie lăudând-ul. În ambele cazuri producem o indiscreție. Încearcă să lauzi pe cineva și-i vei observa fâstâceala (dacă e modest) sau autoflatarea (dacă e arogant). Oricum, ai reușit să bruiezi ceva. Ai aruncat o lumină asupra unei calități pe care respectivul și-o manifesta în mod natural, iar acum l-ai obligat să și-o conștientizeze.
În clipa în care te gândești ce bun sofer ești vei începe să comiți greșeli.
În lumina acestor “superstiții”, celebrul proverb chinez are și mai mult sens: dacă vrei să distrugi pe cineva, începe să-l lauzi. În schimb, dacă vrei să ajuți un prieten, o simplă și discretă încurajare face mai mult decăt orice laudă.
